Prima parte a acestei povestiri a gasiti aici. Ramasesem la cladirea scary din locul si mai scary. Baiatul meu imi tot explica ca structura este sigura, iar eu nu credeam nimic…din moment ce doi pereti erau lipsa.

Ma straduiam foarte mult sa nu transmit teama si sa imi inghit vorbele pentru ca deja imi spusese sa nu mai fiu asa de stresata ca ii transmit si lui.

– Daaa? Cat mai ai de gand sa ne plimbam pe aici? apuc totusi sa baigui cu glas sfarsit.

– 30-40 de minute, zice el in timp ce se uita admirativ la desenele de pe pereti.

– In regula, dar nu rezist mai mult de atat.

In jur nimic. Adica oameni, nu doar iarba inalta, hale ca dupa razboi si urme de alei betonate. Crescusera chiar si ceva copacei.

Copilul studia cu atentie desenele de pe pereti, povestindu-mi una alta despre cei care le-au facut, in cazul in care numele ii erau cunoscute. Eu fotografiez graffiti-ul din respectiva hala si la cateva minute ieseam sa mai vad ce-i pe afara. Calc cu grija printre cioburi, nu am curaj sa urc scara ce ducea la primul etaj.

La un moment dat intorc capul spre stanga si incremenesc de-a dreptul. Pe urma de alee defilau „soldati”. Adica asa am crezut in prima secunda. Purtau niste costume militare, aveau pusti, casti si mergeau in sir indian.

Nici nu pricep cum de am mai putum vorbi cu Mihnea. Mi-am  amintit ca atunci cand il interogasem pe Google despre locul cu pricina, rezultatele spuneau ceva despre airsoft. Mihnea confirma ca sunt jucatori/tragatori de airsoft.

Ma intorsesem cu fata inspre ei, capul sa rotea de la stanga la dreapta, inima nu-mi parea a mai fi la locul ei. Sa fi trecut vreo 7 persoane. Apare si o silueta de femeie.

Uffffff, scot un usor sunet cumva eliberator. Daca e si o femeie printre ei, trebuie ca sunt mai de incredere. Mai trec vreo doi barbati si apoi inca o femeie.

Mihnea are o buna inspiratie si le face cu mana. Ei nu pareau a avea nicio treaba cu noi. Din mersul lor linistit cativa au raspuns semnului de salut.

Mi-am sters transpiratia cu dosul palmei si am mai rasuflat o data. Daca ne fac cu mana sunt oameni de treaba, imi spun in gand, mai mult dorind sa fie asa decat crezand.

Si-au vazut in continuare de al lor drum si Mihnea de explorarile lui.

Ioooo, ce sa mai zic? Incercam doar sa respir. ADANC.

Intreb cat mai stam si iar zice sa nu mai fiu asa de stresata. Incerc, dar nu prea iese.

Bag o mica turuiala despre toate riscurile. El zice ca nu i-ar fi frica pentru el, dar incepe sa ii fie pentru mine daca mai continui sa tot spun. Odata ca el se bazeaza pe fuga, plus ca stie ca locul e  sigur, a venit de mai multe ori cu prieteni si mereu a fost in regula.

Ies si cuprind tot campul cu ochii. Trei „soldati” erau asezati pe o margine de zid, la o distanta destul de maricica, dar in campul meu vizual. Din cand in cand aerul mai vajaia cumva si aducea un sunet slab. Semana cu un fel de comanda, ceva strigat, ceva ca in filme. Eu ma tot gandeam cand plecam si cand pleaca si oamenii astia.

In sfarsit, Mihnea renunta sa mai cercetam alte hale (adica sa mi le arate mie) si pornim spre iesire. Trebuie sa trecem fix pe langa cei trei soldati. Nu stiam cum sa fac sa par linistita si sigura pe mine. Inteleg ca nu avem alt drum. Trecem pe langa ei si ne spun saru’ mana. Mi-am mai revenit.

Cand ne-am indepartat suficient de ei, am zis ca sunt oameni de treaba. Mihnea era sigur de asta, ca el stia locul…

Mi-a trecut prin minte ca, de fapt, prezenta lor acolo ar trebui sa ma linisteasca. Dar nu puteam gandi asta inainte de a vedea pana la final ca nu au nimic de impartit cu noi.

Aproape de iesire vedem intrand doua grupuri de adolescenti.

Au luat-o in cealalta directie. Erau si fete si baieti si erau tot pasnici.

Mi-a revenit sufletul la locul lui, mai ales ca eram la 100 de metri de iesire. Gata, am scapat, am vazut, m-am semiconvins ca locul nu e periculos.

Ne-am despartit, el ducandu-se in parc. Unul chiar sigur, cu prieteni pe care ii cunosc de mult.

Eu am stat o jumatate de ora in Biserica Sf. Gheorghe. E superba, nu-i asa?

Astfel s-a incheiat vizita scary in locul in care nu mi-as fi imaginat vreodata ca il voi explora la 50 de ani. O sa ziceti ca nu sunt sanatoasa la cap si poate nu gresiti.

Dar un parinte nu e venit pe lume doar ca sa fie precaut. El se transforma cat traieste. Evolueaza, invata, cauta solutii si iubeste. Iubirea inseamna acceptare, intelegere si fapte. Nu numai din alea usoare, nu numai mancare si jucarii.

Peste cateva luni, cand trec pe langa camera lui Mihnea, imi arunca printre desene si linii cateva vorbe:

– Mami, sa stii ca pentru mine a insemnat foarte mult faptul ca ai mers cu mine in acel loc.

De partea mea a fost liniste. Ma gandeam ca ce mi-a spus el suna cumva inversat. Ca adultul care ii transmite ceva copilului.

Apoi raspund ca ma bucur si meditez la menirea parintilor.

Faci de toate si iti tot depasesti limite, sperand ca va fi bine pentru copilul tau.

Cu sau fara legatura, de vreo 2 luni picteaza foarte mult si parca tot mai bine.

Doamne ajuta!

Daca aveti experiente similare, ciudate, scary, provocatoare, as fi foarte bucuroasa sa le public aici, ca si articol, caci invatam unii de la altii.

Daca doriti sa va intalniti cu cineva care intelege foarte bine ce-i in mintea si sufletul acestor adolescenti, va reamintesc ca sambata-5 mai 2018, merg la conferinta Oanei Moraru, omul ce mi-a luminat  mult drumul spre intelegerea copilului meu.

As fi bucuroasa sa ma intalnesc acolo cu voi si precizez ca anul trecut toata sala era entuziasmata.

Mai multe despre conferinta puteti afla accesand pagina de Facebook a evenimentului, adică aceasta.