Astăzi vreau sa vă invit la seminarul pentru părinţi şi dascăli, „Adolescenţa-Anii identităţii” susţinut de Oana Moraru în data de 28 mai, orele 10-15 la Double Tree by Hilton Bucharest.

La sfârşitul articolului, găsiţi un cod prin care beneficiaţi de o reducere dacă vă înscrieţi prin acest blog.

Ma gândesc la acest eveniment de mai mult timp si recunosc că am oscilat între câteva variante prin care să încerc să vă îmbii la el.

Întrucât sunt aşa de subiectivă 🙂 am ales-o, până la urmă, pe cea  mai personală dintre ele.

Prima mea întâlnire (indirectă) cu Oana a fost printr-un articol pe care l-am citit în urmă cu 3-4 ani.

Sunt şanse mari să o ştiţi pe Oana Moraru. În caz contrar, aflaţi acum că este este managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic, profesor și învățătoare. Ideile Oanei le găsiți pe platforma Vocea părinților.

În  tot ceea ce scrie mai sus, există un amănunt care m-a răscolit pe mine foarte mult si foarte personal.

Am închis revista şi m-am reîntors brusc în urmă cu 27 de ani. Eram pe scara profesorilor, urcam spre cancelarie. Din spate mă ajunge domnul profesor Onuţă Ion. Trec aici numele dumnealui, în speranţa că există cineva care îl cunoaşte si pentru că acest om merită din plin nişte cuvinte de maximă recunoştinţă.

Eram colegi la momentul întâlnirii pe acea scară. M-a surprins întrebându-mă dacă am văzut că notele elevilor noştri erau aceleaşi. Adică aproape fiecare elev avea la chimie aceeaşi notă cu cea pe care dumnealui o pusese la matematică. Nu observasem DELOC. Dacă mă mândresc în sinea mea cu ceva din culisele acestei frumoase meserii, acesta este faptul că niciodată nu am deschis cataloagele la ultima filă-cea despre părinţii elevilor- şi nici nu aveam obiceiul să mă uit la notele de la celelalte discipline şcolare.

Dar afirmaţia domnului profesor m-a uimit foarte tare si m-a bucurat şi mai mult decât m-a uimit.

Pentru mine a fost una din cele mai importante confirmări ale faptului că aveam şanse să fac bine acea meserie. Cu doar 5 ani în urmă, domnul Onuţă, în calitate de profesor de matematică şi dirigintele clasei, venea duminici la rând să mai facă cu toată clasa încă vreo  3-4 ore, peste cele 6 săptămânale ale unei clase de profil. Ne pregătea gratuit pentru admiterea la facultate.

Pe lângă acest lucru deosebit pe care îl făcea profesorul şi omul extraordinar care a fost, o parte  din rezultatele foarte bune pe care toti le-am obţinut la admitere, venea şi din sistemul lui de notare.

Ne năucise în clasa a IX-a cu notele lui. După ce a terminat de predat toate formulele la trigonometrie, ne-a scos pe rând la tablă şi ne-a ascultat. Cred ca mai mult de jumătate din noi au luat atunci un 3.

Ne-am învăţat lecţia şi nu cred că a mai dat prea multe note din oral în cei 4 ani de liceu. Aproape toate celelalte note au fost din lucrări scrise. Ne dădea 3-4 lucrări pe trimestru, a căror durată era de 7 minute. Acest sistem ni se parea foarte dur, parcă şi acum îmi pare la fel 🙂

Cert este că până la sfârşitul liceului, adusese aproape 80% din clasă la nivel de 9 şi 10 la matematică, în condiţiile în care ne luase de la note de 6-7 cu lucrările alea teribile de 7 minute. Am intrat la facultate 35 de elevi din 36.

Lucrările nu conţineau subiecte foarte grele şi nici nu erau multe. De obicei ne dădea câte 3 exerciţii de nivel mediu. Dar nu puteai termina dacă nu ştiai din start să le faci foarte bine. De asemenea, dacă atenţia îţi juca vreo festa, tot nota 6 o încasai, căci nu mai aveai timp să revii peste ce rezolvasei.

Pe cât de dure erau aceste extemporale, pe atât de uşor şi simplu mergea totul la predare. Văd o mulţime de profesori care vor ca elevii lor să fie capabili să lucreze exerciţii dificile. Cu cât mai dificile, cu atât mai bine!

Părerea mea în aceasta privinţă este fix pe dos. Imi pare imposibil ca o intreagă clasă(mai ales când vorbim de ciclul gimnazial şi nu de licee de profil), să poată efectua exerciţii dificile.

Nu ştiu cum de s-a pierdut pedagogia pe drum.

Exerciţiile foarte dificile sunt pentru câţiva elevi(cu bold, majuscule si orice ar putea întări aceasta idee).

Majoritatea elevilor trebuie să dobândească noţiuni de bază care să fie însuşite o dată pentru toată viaţa.

Cum a reuşit domnul profesor să obţină acest lucru de la noi?

Nu ne dicta teorie infinită la matematică. Notam esenţialul în caiete şi apoi trecea repede la exerciţii. Primele erau lucrate foarte încet, nu ne lasă să sărim nici cele mai simple etape ale rezolvării. Aceste salturi erau permise doar de al doilea, al treilea încolo. Lucram foarte multe exerciţii în clasă, în ordinea crescătoare a dificultăţii. Niciodata, dar absolut niciodată nu începea cu exerciţii sau probleme dificile, aşa cum tot văd eu că se practică azi. 

E ca şi cum toată treaba aceea de fixare a informaţiilor noi trebuie făcută de alţii. Cei care pot şi care vor. Altfel, copiii noştri rămân cu multe lacune. La şcoală facem exerciţii de olimpiada, iar acasă, dacă avem cum, fixăm concepte de bază.

Îmi pare extrem de rău că aşa a ajuns şcoala. Noi scoatem olimpici din cei ce au înclinaţii şi o mare masă de copii ce nu are conoştinţe de bază, ce nu ştie să scrie şi este plictisită peste măsură.

Povestind ce fel de profesor a fost dirigintele meu, poate că înţelegeţi de ce m-am bucurat atât de mult că dădeam notele ca şi el. Dumnezeu să îl odihnească acolo unde este acum, mare pedagog a putut fi si multe gânduri de recunoştinţă trimit către dumnealui de câte ori îmi amintesc.

Dar cred că vă întrebaţi care este legatura cu Oana Moraru?

Vă explic imediat.

În primul rând că am mai ascultat-o pe Oana şi părerea mea de fost profesor(evident influenţat de cei de modă mai veche) este că Oana păstrează ceva din acea rigoare care îmi pare pe cale de dispariţie.

Tot aşa îmi pare şi metoda de lucru cu copiii. Una care păstrează seriozitatea celor ce ne-au fost modele la catedră.

Vremurile s-au schimbat mult. Sigur că ceea ce se aplica acum 30 de ani nu mai decât parţial valabil astăzi.

Copiii aceştia sunt ca nişte extratereştri pentru noi. Cu ei nu mai merge teama, nu mai există frica de părinte, şcoală, profesori. Asta nu e deloc rău. Cu ei funcţionează stârnirea curiozităţii. Serios, îmi pare că sunt foarte curioşi şi îmi place mult acest lucru. Doar că şcoala noastră nu s-a adaptat deloc la acest lucru.

Însă oricât de curioşi şi de minunaţi sunt(chiar sunt!!!!), totuşi nu s-au născut ştiind deja să scrie şi să rezolve sisteme de ecuaţii cu 3 necunoscute.

Ce să mai vorbim de geometrie, trigonometrie sau limbi străine?

Acestea se fixeaza prin exerciţii. Şi exerciţiile trebuie să se facă pornind de la simplu către complex. La foarte complex ajungem doar cu cei câţiva care au înclinaţii spre disciplina aceea.

Zic si eu, poate mă aude cineva…

Atât cât am ascultat-o pe Oana, îmi pare că înţelege foarte bine aceste lucruri.

La fel cum îmi pare că trebuie să o întreb o muţime de lucruri despre adolescenţă. Am fost şi eu odată, dar zici că am uitat. Am lucrat şi eu 7 ani ca profesor, dar parcă nimic din ce mergea cu ceilalţi copii, nu prea merge cu al tău. V-am povestit recent cum am rămas incremeniţi, da?

Cum să îmi ajut cel mai bine copilul, asta vreau să mai învăţ de la Oana. Şi în materie de şcoală, şi în materie de viaţă.

Căci acasă, şi nu numai, adolescentul este AŞA:

Sunt rebeli, irascibili, îți împing răbdarea peste limite, te provoacă, te înfruntă, sunt pe cale să-ți confirme cele mai negre temeri.

S-au retras, nu mai comunică, stau în casă, pierd ore în șir în fața ecranului, nu au prieteni, se simt neînțeleși, sunt nervoși și par să aibă urechile acoperite pentru toate cuvintele și intențiile tale bune.

La ce întrebări răspunde evenimentul aflaţi aici. Mie doar la una nu imi trebuie răspunsul, de zici că nu mai ştiu nimic pe lume 😥

Şi ultimul motiv, cel mai si mai personal, care mă răscolise când am citit articolul, este dat de un loc ce ne este comun.

Şcoala (şi scările despre care scriam mai sus) se află în Călăraşi. Oraşul în care m-am născut, am învăţat 12 ani şi am predat 2 trimestre. Sufletul meu pângea după Bucureşti, aşa că am dat totul pe o carte şi m-am înfiinţat în capitală. Am continuat să lucrez la catedră 6 ani şi apoi mi-am mai luat o dată zborul.

Şcoala Helikon este în Călăraşi. Citind acel articol din revistă, m-am bucurat şi m-am întristat. M-am bucurat pentru ea si pentru oraşul acela din care eu am plecat prea repede, m-am întristat puţin pentru mine, gândindu-mă cum ar fi fost dacă nu renunţam la profesorat. Daca nu plecam dintr-o profesie cu care părea că am multe afinităţi… Nu spun că îmi pare rău. Sunt bine, doar că am şi momente de nostalgie.

Felicitările mele, Oana Moraru!

Abia aştept să te cunosc şi mult aş vrea să vizitez şcoala Helikon!

Am scris toată povestea ca să vă spun că m-aş bucura să ne întâlnim acolo, să mai aflăm răspunsul la unele întrebări!

Evenimentul se desfășoară între orele 10 – 15, la DoubleTree by Hilton Bucharest Unirii Square, 3A Nerva Traian Street, 031041 București. Preţul pentru o persoană este de 250 lei şi include suportul de curs şi masa.

Cei care se înscriu prin intermediul acestui articol, vor trimite mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_blogdefamilie.

În acest caz, prețul biletului se va reduce la 200 lei.

---

Mulţumesc pentru tot sprijinul şi vă rog să transmiteţi informaţia mai departe!