Şi te vor şi minţi, pe deasupra. Ştiam foarte bine lucrul acesta. Nu din cărţi, nu din articole de parenting, pe care dacă le mai citesc mult explodez 🙂 , ci din vasta-mi şi propria-mi experienţă de viaţă.

Şi chiar dacă toată lumea cunoaşte treaba asta, că vorba aceea, toţi am fost odată adolescenţi, permiteţi-mi să mai scriu şi eu un articol de parenting, că la mine chiar a trecut ceva timp de când nu am mai abordat subiectul.

Motivul principal este că nu am voie, dar şi că nu prea mai simt dorinţa de a povesti întregului online situaţii din casa noastră.

Şi totuşi sunt blogger, ceea ce înseamnă că mi-am asumat riscul expunerii la judecăţi şi sfaturi. Aşa că azi primesc păreri 🙂

De ceva vreme îmi era cam teamă de apropierea balaurului cu 7 capete, cunoscut şi sub denumirea de adolescenţă. Teama era alimentată şi din minunile pe care le-am facut eu, dar şi din poveştile de groază (ca să nu zic horror, că doar avem echivalent în limba română) pe care am avut destul timp să le ascult pe la alţii.

Toţi am avut momentele noastre în adolescenţă

O să dau doar unul din multele exemple pe care le-aş putea folosi, unul din tinereţea mea, că adolescentă nu ma mai puteam numi în facultate. Cred că eram în al doilea an, parcă nu era anul trei.

Mă împrietenisem cu un băiat foarte special, pasionat de literatura sud-americană, muzică rock şi alte asemenea treburi ce aveau un ecou şi în persoana subsemnatei. Problema cu el era că de la atâtea pasiuni arzătoare…, trecuse printr-o perioadă în care rigorile  inginereşti ale facultăţii pe care o frecventa, nu mai erau compatibile cu persoana şi, mai ales, cu visurile ei. Astfel că repetase un an de studenţie.

Maxima mea eroare a fost că nu i-am ascuns mamei acest nesemnificativ amănunt. Vă puteţi imagina, măcar parţial, ce temeri izvărâsera în sufletul ei. Nu mi-a dat voie să merg la Revelionul pe care trebuia să îl petrecem cu o gaşcă la fel de interesantă.

Mi-am plănuit cu grijă amănuntele şi în seara de 31 am plecat cu ultimul tren spre Bucureşti, spunând acasă că merg în oraşul nostru, la o petrecere cu foştii colegi de liceu. Cu primul tren al dimineţii, am revenit şi am intrat în casă la o oră ce te ducea uşor cu mintea că veneai mai degrabă din Bucureşti, decât din oraşul natal.

Mă gândisem la acest aspect. Dar ora de întoarcere nu era un amănunt chiar atât de desluşitor, pentru că oraşul e relativ aproape de Bucureşti.

Mamele simt lucruri

Însă mamele astea simt lucruri. Asta este singura explicaţie, alta nu văd să fie. V-o spun eu, care nu sunt prea cu parapsihologia si mai multe simţuri decât cele cunoscute si acceptate de toată lumea.

Aşa că mi-am luat-o. Pentru ultima, pardon, penultima oară din viaţa mea tinerească.

Desigur că atunci când mama a rostit binecunoscuta „o să vezi tu când vei fi părinte”, nici nu am priceput ceva.

Cum să pricepi?

Nuoooo, noi nu, niciodată!!! Nouă nu ni se va întâmpla asta!

Au trecut zile multe, adică ani. Între ele(zilele) au fost şi momente în care m-am bucurat că Mihnea nu a desenat pereţii casei.

Să nu zici hooop…

Să nu zici hop până nu sări gardul, zice înţelepciunea anonimă din bătrâni. Nu a desenat în copilărie, ceea ce nu înseamnă că şi în adolescenţă e la fel. De câte ori am şters în ultimii doi ani(toţi trei) uşile şi pereţii casei, n-avem degete în toată familia…

Ca rezultat al sutelor de explicaţii despre desenele pe pereţii proprii si MAI ALES, neproprii…băiatul adolescent s-a reorientat.

În timp ce eu o dădeam cu vandalismul, el o dădea cu valoarea adusă zidurilor. Degeaba i-am spus de multe ori că valoarea este relativă. Că ceea ce percepe el este diferit de ce percep eu şi de ce percepe proprietarul unei cladiri care a pus in ea muncă, suflet, timp şi bani. Si tot diferită este şi percepţia autorităţilor acestui oraş, stat, etc.

NU ŞI NU! Zidurile prind viaţă şi se îmbogăţesc cu valoare.

După un timp de discuţii a venit reorientarea. Ca să nu mai măzgălească pereţii oamenilor pentru care aceştia contează…există clădirile părăsite şi picioarele podurilor.

Nu trebuie neapărat să fii părinte ca să îţi imaginezi câte riscuri pot aduce astfel de locuri, orice adult le poate preciza. Am schimbat tema de discuţie, de la valoare la riscuri. Ajunsesem amândoi la o convenţie: nu i se interzice nimic, dar nu pleacă nicăieri fără să ştim unde este.

Cam teoretică era convenţia noastră. Atunci când a fost să treacă la treabă şi mi-a zis de clădirea în speţă, am cam început să vibrez. Mintea ţesea diferite şi infinIte scenarii, în timp ce toată cavitatea toracică tremura. Ce zic eu toracica? Tremura şi cea abdominală, tremura fiecare centimetru de muşchi, cu tot cu oase şi vase.

În fiecare zi pe drumul către şi dinspre serviciu, ochii mei se lipeau de geamul omizii mişcătoare, în încercarea de a capta fiecare amănunt al locului cu pricina. Da, si melcul avea ochii mai aproape, iar clădirea era în drumul meu. Vroiam să cobor într-o zi din tramvai, să inspectez în amănunţime locul. Nu am reuşit, speram că voi amâna escapada lui.

Alaltăseară vine cu pupicuri şi îmbraţisări la pachet cu întrebarea. Daca poate merge a doua zi? Zic că trebuie să vorbim cu tati şi îi dăm răspunsul când revine de la joacă. Cum îi explic tatălui ce şi cum, cum începe o tornadă de întrebări şi de scenarii.

Sincer va spun, erau doar o parte din cele imaginate de mine, semn că nici taţii nu pot simţi ca mamele. Sau nu au aceeaşi imaginaţie, deşi tatăl în cauză are o spontaneitate în replici, pe care mama o invidiază uneori 😉

Cum stăteam eu şi ascultam binecunoscutele riscuri, vine tati cu ideea ca mergem cu el. PERFEEEECT, imi zic uşurată că avem o soluţie şi că nu am luat-o eu cea care tot zisese că nu interzice.

Evident că aceasta nu a fost nicidecum acceptată şi evident că eu i-am distrus viaţa. Ba nu mai deseneaza nimic şi se şi mută la altă şcoală. Supărare maximă, linişte absolută în casă, stare de panică şi suferinţă.

Asta alaltăseară. Din ce am aflat la telefon, ieri a fost pace, linişte şi armonie. Când mă întorc spre casă, aflu că baiatul ieşise într-un parc. Nu cel de langă noi, unul ceva mai încolo. Ajung în faţa intrării blocului nostru şi văd acolo gaşca cunoscută. Nu cu vreunul dintre ei trebuia sa mearga Mihnea, ci cu alt prieten.

Dar în secunda doi am ştiut.

Nu pot să spun nici de unde, nici cum a venit simţirea aceasta. Dar am fost sigură că s-a dus la locul acela, că în gaşca de copii nu era, deşi nu spusese că ar merge cu vreunul din aceşti copii.

Mamele simt, asta e realitatea.

Frământările astea sunt necesare

Când s-a întors era ca un îngeraş.

Ne tot gândim la măsuri, mă tot gândesc că eram perfect conştientă că va minţi dacă i se va interzice. Nu a fost interzicere, dar nici soluţia nu era acceptabilă din punctul lui de vedere.

„Iţi mulţumesc, Doamne, în fiecare zi, şi pentru bune şi pentru rele!” îmi spusese soţul meu zilele trecute, într-o discuţie legată de felul în care mulţumeam eu. El mi-a spus că include şi relele, ceea ce mi-a părut pertinent şi de aplicat. Am aplicat prima dată aseară.

În şuvoiul acesta de simţiri şi emoţii, care este părinţeala, rămâi de foarte multe ori interzis şi fără reacţie, pur şi simplu pentru că nu mai ştii care este reacţia bună pentru copilul tău, pentru viitorul lui.

Parentingul de azi nu recomandă pedeapsa. Sincer, am avut nevoie de un mare control ca sa nu torn vreo cateva pedepse aseară, nicidecum una singură. Nici acum nu sunt sigură ca nu va primi.

Mă gândeam doar căt de greu e uneori. Între conştientizarea riscurilor şi transmiterea spre copil a unor frici pe care varsta lui nu ar trebui să le simtă la fel de apăsător ca vârsta noastră…între desprinderea de părinţi şi sentimentele faţă de ei…între a fi un copil mic şi ascultător şi un adult responsabil…se află multe momente de neştiinţă, de luptă mai mică sau mai mare, de eroare, de impunere, de autoritate şi de reproşuri incorecte. Momente în care vorbele şi reproşurile dureroase zboară în ambele direcţii!

Ca parinte, treci de multe ori prin stări de panică extremă, prin proiecţii grele ale viitorului copilului, prin explicaţii, prin lacrimi, prin întrebări la care uneori nimeni nu ştie cel mai bun răspuns.

Dar nu se poate altfel. Ei îşi câştigă independenţa în viaţă, prima dată luptând cu noi. Uneori am sentimentul că fiecare zi e o mică redută pe care el o mai câştigă în luptapentru independenţă.

Şi noi ce putem face altceva decât să tot explicăm la riscuri şi pericole, după care să stăm în casă încremeniţi de grijă, frământând la mâini, idei şi scenarii, sunând din jumătate în jumătate de oră, aşteptând să vină, să treacă momentul? Rugându-te aşa cum niciodată nu ai reuşit.

Căci doar aşaaa, cu frământări de ambele părţi, aşa este şi devenirea lor şi a noastră. Doamne ajută!

P.S. Aveţi cumva ceva pereţi de desenat. Am până acum două oferte, mai doreşte cineva?

——————————————————————————————————Dacă vă plac articolele mele, dacă vă emoţionează, vă pun pe gânduri sau vă sunt într-un fel de folos, vă puteţi abona la blog îin casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

Autorul unui blog se motivează să scrie, proportional cu vizitele, comentariile, like-urile şi distribuirele articolelor, adică scrie mai mai mult si mai bine cand simte că nu o face în zadar. Multumesc!