A trecut toamna, a trecut chiar si minivacanta de 1 Decembrie si iata-ne in ultima luna din an. La multi ani tuturor, ca nu am fost pe-aici sa va spun la timp! Sa ne fie bine, mai bine decat in ultimii 27 plus cei 43 de ani! Ca noi tot asteptam, parca si speranta se pierde de atata asteptare.

Nu vreau sa scriu despre situatia politico-economica a acestui popor, ca nu este nici tema blogului si nici ceva ce pot influenta in vreun fel.

Mai bine imi vad de familie, de jobul si pasiunile mele, ca acolo sunt convinsa ca am puterea de a face mai bine, mai mult, mai cu folos. Si cand voi simti ca toate sunt atat de bine pe cat este omeneste posibil sa fie, mi-am propus sa fac voluntariat. Dar imi dau seama ca scriu aiureli, lucrurile mereu pot fi imbunatatite si daca stau cu voluntariatul pana sunt perfecte, atunci nu il mai fac niciodata. Tema serioasa de gandire si de aplicare!

Interesant ce constat acum! M-am asezat pe scaunul biroului, gandindu-ma sa scriu ceva. Am deschis computerul dupa cateva zile bune de pauza si am remarcat ca am de raspuns la comentarii. Asa ca am facut intati ceea ce era frumos de facut si am raspuns cu placere  🙂

Constatarea este jocul interesant si cumva periculos al gandurilor si vorbelor. Si anume, cum te duc ele unde vor daca nu stii sa le stapanesti. Contorul de cuvinte al WordPress-ului arata ca am scris deja 239 de cuvinte, dar acestea au fost cu totul altele decat cele pe care intentionam sa le insir.

Ca eu vroiam sa va spun altceva, anume ca am avut o toamna tare buna.

Desi m-am nascut in septembrie, acest anotimp mi-a adus mereu melancolie in suflet. Ma topesc dupa culorile ei vii si chiar calde, in contrast cu gradele Celsius. Ma incanta abundenta de pe campuri si dealuri, bogatia lor adusa in piete (eu mai mult pe-acolo o observ), paleta de galben-rosu-ruginiu a coroanelor de copaci. Iubesc mirosul amarui de crizanteme si valatucii de ceata ce plutesc peste pamant.

Dar parca tot melancolie simti cand frunzele se desprind de pe ramuri. Parca-s lacrimi ale copacilor, cazute ca ei sa poata reinfrunzi la primavara.

Ca-n viata, nu?

Anul acesta anotimpurile mi-au adus evenimente invers proportionale cu iubirea mea pentru ele. Primavara-anotimpul meu preferat, a adus probleme multe, stari ciudate, situatii greu de gestionat si enervari. Vara a mai asezat lucrurile in bine, dupa ce am facut tot ce tinea de noi ca sa le rezolvam. Iar toamna a venit cu eliberari, cu inchiderea acelor probleme si cu rezolvarea lor.

Deci parerea mea despre anotimpuri e aiurea de tot. Natura nu functioneaza dupa reguli stabilite de noi si preferintele noastre, ci dupa ritmul Creatorului. Toamna am cules roadele  muncii de peste an, desi in sufletul meu primavara ramane anotimpul favorit!

Dar acum e iarna si incerc sa nu mai am preconceptii despre ea. Ce conteaza frigul cand vin sarbatorile? Ce conteaza mocirla de pe strazi cand ai bucuria jocului fulgilor de nea? Ce conteaza ca se duce anul, din moment ce vine altul si ce conteaza ca la un moment dat nu va mai veni altul, atata vreme cat simti bucuria copilului tau?

Dar si pentru cine nu ii are, tot exista bucurii. Aceea ca ai facut tot ce ai putut tu sa iti traiesti viata frumos cu ce ti-a fost dat, sa te bucuri de luptele pe care le-ai castigat si de momentele care ti-au fost daruite.

Am ajuns la 596 de cuvinte si tot nu am scris despre bucuriile si realizarile toamnei. Poate le scriu altadata, acum a venit iarna si Mihnea s-a bucurat ca am mai fost cu el la parada militara. Probabil ultimul an in care mai mergem impreuna. Deja a rostit ceva ce anticipasem:  anul viitor va merge cu colegii lui.

Ma opresc aici pentru azi!

Sa aveti o saptamana minunata, cu spor in toate ce le doriti!