Friguţ bine de tot, afară. Nu ştiu sigur dacă mi s-a înroşit nasul, dar când am ajuns la serviciu aşa-l simţeam. Nu că era nevoie să vină geruţul ca să îmi amintească, dar sigur mi-a mai dat un mic brânci.

 

Mai sunt cinci săptămâni până la Crăciun-azi începe şi postul  şi m-am trezit cu un amestec de stări: pe de-o parte sărbătorile iernii aduc bucurie şi cadouri, pe cealaltă parte aduc şi ceva presiune, cu treburile lor multe şi mărunte.

În fiecare an îmi propun să mă organizez mai bine, nu îmi iese mereu. Dar perseverez cu bunele intenţii organizatorice, ar fi cazul să concep un plan. Îmi plac planurile, mai bine zis îmi place să le alcătuiesc 🙂

Şi pentru că veni vorba de sărbători, hai să vă arăt brăduţul meu. Este un micuţ de brad, dar e cu poveste şi drum, aşa că este cel mai drag dintre brazii de Crăciun. Nu am mai apucat să scriu despre concediul nostru de la munte, dar măcar despre brad să vă povestesc. Scriam eu in ceva veşti bune  că am urcat pe munte cu Mihnea şi că nu înceta să-şi rotească ochii şi capul după toţi brazii, plantele, gâzele, ciupercile…în timp ce mami gâfâia încercând să ţină pasul şi ritmul 🙂

Sus, spre vârful Ceahlăului, îmi trăgeam sufletul şi de-a dreptul inspiram peisajul. Îl am şi acum în minte, mă umple de bucurie. Mihnea trebăluia prin frunziş cu băţul şi cuţitul proaspăt achiziţionat şi purtat cu mândrie la şold. Îmi cere sticluţele de apă-noroc că eram aproape de destinaţie şi dispare iar.

Când se întoarce avea doi braduţi. Puiuţi mici-să fi avut vreo 7-8 cm, dar tot m-am burzuluit oleacă. Mi-a părut rău că i-a luat din locuşorul şi mediul lor, i-am spus că-i omoară degeaba, că la noi mor şi florile de căldură, d’apăi brazii. Dar erau deja scoşi, nu prea i-a păsat de ceartă, scurma de zor cu cuţitul. A umplut fiecare sticlă cu pământ, frunziş şi cetiniş, a fixat acolo micuţele rădăcini de brad şi i-a purtat în rucsacul din spate, păn-la Duruitoare şi înapoi.

I-a udat şi îngrijit acolo, i-a plimbat pe lungul traseu de întoarcere Durău-Piatra-Neamţ-Bucureşti. Deja îmi era drag de el cu braduţii şi de atenţia pe care le-o dăruia.

Mi-a spus în tren că îi va pune la el în cameră şi când vor creşte îi va duce la mamaia şi-i va planta în grădină. Nu am crezut că vor rezista şi am insistat să lase măcar unul pe bacon, în camera lui nu vedeam şanse să reziste. În paranteză fie zis, îî şi vedeam uscaţi încă de când eram pe Ceahlău.

Şi-a ţinut unul pe birou, pus în ghiveci cu pământul şi frunzişul lui şi completat cu pământ luat de la florărie. De acelaşi sol a avut parte şi celalalt.

Unul s-a uscat şi unul trăieşte şi acum. Surprinzător pentru mine, a rezistat cel din casă. I-a pis permanent apă, niciodată nu a apucat pamântul să se usuce.

Am avut şi eu grijă de cel din balcon, dar nu l-am udat chiar aşa de des. De la apă o fi rezistat? Nici nu pot să vă spun cât îmi este de drag micul nostru braduţ. Musai îi punem un globuleţ-două, că nu cred să încapă mai multe în el.

Dar aşa braduţ purtat cu drag, n-am mai avut până acuma în casă 😀 .