04.08.2016
Intr-o timida incercare, reincep sa ma viziteze cuvintele. Dar le opresc in pragul mintii si al blogului.
Sa va dau un exemplu. Textul ce urmeaza a fost scris inaintea articolului despre Baile Felix si Hotelul President.
Si vroiam sa il public. O fac acuma doar pentru exercitiu, ca sa intelegeti subiectul anuntat in titlu.
06.07.2016
Aveam nevoie de concediu la fel de mult ca de oxigen. Am avut un an solicitant pe plan personal, in primul rand cu mici dar multe probleme de sanatate si varsta si apoi cu scoala lui Mihnea.
Imi spusese un coleg despre clasa a V-a ca ar fi criminala, iar adjectivul mi s-a parut cel putin exagerat! Stiam ca este un an mai greu, dar nici chiar asa. Jumatate din el l-am dus cu eforturi firesti pentru sistemul nostru de invatamant. Aproape de sfarsit, l-am intrebat pe Mihnea daca i s-a parut chiar asa de greu si mi-a raspuns da. Mie, la momentul acela nu mi se paruse chiar insuportabil, dar pana la final chiar a devenit. Asteptam vacanta la fel de mult ca el. Diferenta a fost ca pe el l-a apucat dorul de colegi(nu de scoala 🙂 in doar cateva zile de la incheierea anului, iar pe mine nu m-a apucat niciun dor. Eu vreau cat mai multa vacanta 🙂
Bine ca s-a terminat!
Cum sa va spun ca sa nu ma intelegeti gresit? Mihnea este un copil bun, a terminat anul cu o medie foarte frumoasa. Dar este extrem de incapatanat si vrea sa faca doar ce ii place lui. Iar eu am fost profesoara, stiu cate ceva despre ce inseamna cartea si cum sunt copiii foarte buni. Stiu ca gresesc, dar inca nu m-am acomodat cu ideea unui alt statut pentru copilul meu. Si de aici apar confictele intre noi.
Nu am putut inca sa il las sa invete singur. Matematica este foarte importanta la acest nivel si deocamdata nu ma intereseaza ca este la un liceu de arta. Adica nu las matematica pe planul doi, nu este inca vremea aceasta. Doamna profesoara este de aceeasi parere si lucreaza cu ei la nivel de concursuri. Deci nu a fost deloc usor, cu un copil ce debordeaza de personalitate si cu o mama ce debordeaza de criticism si pretentii 🙂
Cum va spuneam, bine ca s-a terminat!!!
Sper ca la anul sa fie mai usor, sa devina si el mai interesat si eu mai putin pretentioasa!
In alta ordine de idei, am tot vizitat medici, atat pentru mine cat si cu mama. Adaugam un strop de oboseala, unul de varsta, altul de griji si poate de aceea eram asa de deprimata cand am spus ca nu as mai scrie. Plus ca citeam si inca citesc oameni cu dar si har la asta, ceea ce te face si mai critic in privinta propriei scrieri.
Am luat masuri! Am fost in concediu si am inceput sa merg la un psiholog. Sper sa imi revin, la psiholog imi place tare, lucrurile nu sunt grave si au intrat pe un fagas mai bun. Se pare ca sunt intr-o faza de rebeliune fata de atata TREBUIE. Culmea este ca nu mi-l impune nimeni. Doar eu mi-l impun. Eu sunt doamna TREBUIE, sefa si sclava acestui cuvant.
Ma trezesc iarasi cu idei in cap, cu dorinte si planuri de viitor. Si parca au venit iar cuvintele la mine. Sper sa fie o vizita de durata!
Bine v-am regasit, imi doresc sa aflu ce ati mai facut si va multumesc din nou pentru prietenia voastra!
Revenim la zilele noastre, adica la ziua noastra de 04.08.2016. Cu precizarea ca acest articolaş nu tocmai dragalaş…va fi publicat mai tarziu, in alta data.
Cum face bloggerul normal la cap nu stiu sa va povestesc. Ce pot sa va povestesc este cum fac eu.
Se gandeste el asa: „pai, oare, de ce am scris eu toate aste lucruri?!? pai, oare, nu ar fi mai bine sa nu public eu lamentarile acestea?!? pai, oare, pe cine crezi ca intereseaza ce faci tu si cum este scoala voastra?!?”
„a, stai asa” zice vocea numarul doi a mintii mele. Eu zic ca asta s-ar putea sa intereseze pe cineva, ca scoala voastra o fi a voastra, dar si a altora e tot asa. Adica tot prea incarcata de materie, discipline, teorie multa si exagerari cat cuprinde. Ca nu este doar scoala voastra asa, e scoala noastra, a tuturora. A noastra, a celor din spatiul carpato-danubiano-pontic, vreau sa zic.
Ca la aia de peste mari si tari, si munti inalti si oceane intinse…NU-I ASA. La aia-povestesc unii- e invers. Acolo e prea putina teorie, prea putina scoala, prea putina cultura, prea putin rafinament. Dar iaca-ta, ce sa vezi si cum sa mai intelegi de ce si cum…societatea lor, viata lor si pana si educatia lor… sunt superioare celor de aici, din spatiul carpato-danubiano-pontic.
Zau, pe cuvant va spun, io nu mai pricep nimic din toate astea. Poate ca nu sunt singura, ca poate de-aia vad in jur oameni ce pleaca, dar si oameni ce se intorc. Aici, in spatiul asta cu Carpatii semeti si cu Pontus Euxinus.
Daaaa.
Alta intrebare, alte dileme ale creierului de blogger, cica de familie, acuma.
Ma gandeam eu asa! Cata vreme am scris cu numele de „superblogulluimihnea” -v-am spus ca el il alesese si nu eu- povesteam de zor de-astea de-ale noastre, de-ale lui Mihnea si de-ale mamei copilului Mihnea si uneori chiar si tatalui copilului Mihnea. Adica, povesteam despre familie.
Insa ce sa vezi!!!
Vine o vreme cand copilul creste. Si dumnealui, copilul, nu mai vrea sa scrii despre el pe blog. „Tu mi-ai pus acolo toata viata” zice copilul intr-o zi…si tu te faci mica, mititica, ca deeee…asa-i. Ca de, ce fel de hal de mama serioasa la cap, care te crezi si te pretinzi a fi, esti dumneata?!?
Are dreptate copilul deja mai inalt ca mama.
Si promiti ca nu mai scrii despre el. Si chiar asa ar trebui sa faci!!!
Pai, atuncea, oare ce ai facut tu mai sus?
Ce taci? Raspunde?
Pai incerc sa scriu despre familie, ca asa ne chemam acuma, „blogdefamilie”
„Treaba ta ce faci cu blogul, asta nu este problema copilului”, zice in mintea mea vocea numarul doi.
Si se intreaba semibloggerul Mihaela:
si totusi, despre ce sa mai scriu eu pe blog?!?
Gata cu cele doua voci contradictorii din creierul meu. Sper ca s-o fi inteles ceva din poliloghia de intrebari de mai sus, ca eu nu mai am rabdare sa recitesc…
Despre ce sa mai scrie bloggerul cand ii cresc copiii? Sau cand si el mai creste si se mai maturizeaza olecuta 🙂
- vine o vreme cand subiectele personale nu prea mai merg. Nu numai ca nu este normal sa-ti expui copilul si pe ceilalti membri ai familiei, dar simti ca nici tu nu mai vrei…nu mai poti…nu mai merge. Stii ca intr-un fel aceste postari sunt sarea si piperul unui blog personal-ca de-aia e personal ca sa fie despre tine, dar parca nu mai poti sa arati atat de mult din tine, din sufletul si problemele tale
- poti sa scrii despre alimentatie ca tot te preocupa mai nou subiectul. Dar sunt atatia care o fac mai bine ca tine. Si pe deasupra, subiectul este o continua controversa: niciodata nu e bine ce-a fost bine mai inainte, oricum o dai, ceva e gresit;
- poti sa postezi retete. Pai, ce sa mai caut si io cu retete, ca doar toate retetele s-au scris, spus, facut, mancat. Chiar daca mai ai tu ceva creativitate prin bucatarie… la ce poze faci…
- poti sa povestesti despre calatorii, ca tot ai fost in concediu si ai scris articolul trecut. Pai, ce, eu merg toata ziua in concediu, spune din nou vocea aceea enervanta.
- poti sa faci lucruri interesante si sa scrii despre ele. Si iar imi da vocea a doua o palma in cap: da’ ce lucruri atat de interesante faci tu pe lume? Ca teme, mancare, serviciu si un concediu pe an…face toata lumea.
Ei, vedeti voi, fetele mele, aicea am ajuns. Ca sa scrii pe bloguri trebuie sa faci lucruri. Si nu orice lucruri, ci lucruri interesante.
Si de unde atatea interesante? Si de unde atatea cuvinte? Si de unde atata timp?
Si totusi, oare ce sa mai scriu eu pe blog?
Si totusi, de ce trebuie sa mai scriu eu pe blog? Sau de ce trebuie sa imi pun atatea intrebari?
Zau ca nu stiu, dar asa functionez eu prin lumea asta. Cu intrebarile mereu dupa mine. O sa pun si altora niste astfel de intrebari. Asa, ca sa ii incarc si pe ei, sa vada cum este viata plina de intrebari 🙂
P.S. Si daca vedeti greseli pe aici, va rog sa imi spuneti ca eu daca recitesc aceste randuri, le tin pentru mine si nu le mai public. Viata de blogger, deh…
P.P.S. azi 13.10.2016: Si, totusi, mai citeste cineva pe aici?
Permite-mi sa te contrazic, Mihaela draga :). Nu cred ca e musai sa faci lucruri interesante pentru a scrie pe blog, trebuie doar sa prezinti o perspectiva personala asupra unor lucruri pe care le traiesti, indiferent cat de banale sau putin banale sunt.
Cred ca pentru acest lucru vin oamenii si citesc, indiferent de tematica abordata.
Cum sa nu iti permit sa ma contrazici 🙂 Intr-un fel, cred ca asta si am asteptat 🙂 Clar ca ar fi mai interesant si pentru mine si pentru cititori, dar daca zici ca si perspectiva personala asupra lucrurilor obisnuite este buna…te cred 🙂 Apropo de asta, ma gandeam la o perspectiva asupra sistemului de invatamanant…Cateodata nu e bine deloc sa scrii cu numele adevarat. Dar tot am sa fac un articol dedicat scolii noastre, ca parca nu am spus destul astazi. Dar tu unde ai vazut articolul asa,imediat? 🙂
Paaaai … cum despre ce sa scrii? Despre tine, despre voi, despre ce iti trece prin cap. Nu stiu daca scopul blogului e unul cultural – educativ, ci e mai degraba unul de relaxare, iar articolele despre viata personala se incadreaza in genul asta. In State era o moda, ca bloggerul sa isi publice pe blog fiecare zi, pas cu pas, eventual si cu poze de pe unde merge si ce face. Nu zic sa fie asa, dar cateodata cred ca mai ai cate un impuls de a scrie, asa ca fa-o.
Buna, draga mea si scuze pentru intarziere! Mama s-a operat astazi si de ieri sunt tot prin spital. Stii care era temerea: ca nu prea ar mai trebui sa scriu atatea lucruri personale, ca nu prea mai ma simt confortabil sa tot povestesc despre noi. Pe de alta parte, nu prea ma vad scriind tot lucruri impersonale, pentru ca mie de multe ori imi face bine sa povestesc si primesc si un feed-back bun si sfaturi, pareri, idei ce imi sunt de mare ajutor. Asa ca voi vedea in timp cum sa echilibrez aceste doua tendinte, oarecum contradictorii, am sa reusesc un fel de balans, pana la urma.
Sper ca e bine mama ta. Multa sanatate!
Operatia a fost o.k. Starea ei generala(si de dinainte) nu este prea buna.
scrie despre ce vrei, ca scrii bine!
Cat despre scoala, dupa ani de zile in care am cunoscut oameni din toata lumea si din diferite niveluri, consider ca scoala romaneasca e slaba (f. slaba) si ca fuga dupa performanta si competii e degeaba, mai important este studiul individual si placerea de a incerca si citi.
Multam frumos, harnicie si optimism care esti! Greu de tot cu scoala asta a noastra, stiu bine ce vorbesc. Programele scolare, salariile, subfinantarea, numarul f. mare de copii la clasa, dezinteresul elevilor si al societatii…o multime de factori intervin si nu stiu cum se va iesi din cercul acesta vicios. Mai nou, observ o noua mica problema-care nu exista in ’96 cand am plecat eu din inavatamant: parintilor li se permite un grad prea mare de interventie in ceea ce se intampla in scoli. Si asta nu ar fi rau, daca ar fi vorba de parinti care se pricep, dar de multe ori sunt oameni care nu prea se pricep.
pai poti sa scrii absolut ce vrei, pentru tine in primul rand! si daca ai si vizitatori, ca atat mai bine!!
Merci, Coco! Ce tare si ce simplu. Mi-ar placea si mie sa nu despic firul in patru, in paisprezece, saiseprezece…uu sunt mai ciudata, mai cu intrebarile dupa mine…cum ziceam.
Iti faci prea multe probleme, Mihaela 🙂
Blogul e pentru sufletelul tau, ca un jurnal in care notezi amintiri dragi. Scrii cand poti si publici cand vrei. Eu il vad ca un mod de a comunica de la distanta cu oameni care au aceleasi preocupari.
Cat despre frictiunile dintre mama si fiu, crede-ma ca am si eu parte de ele, mai ales cu baiatul cel mare 🙂 Semanam la incapatanare si sar scantei din te miri ce 🙂 Sper sa nu-i calce pe urme si mezinul 🙂
Te imbratisez, cu drag !
Stiu, Dani, stiu. As vrea sa fiu altfel, sa nu imi fac probleme…dar vreau asta de ani de zile si tot reusesc sa le gasesc peste tot:) Este un copiol bun, cum spuneam. Stie foarte multe lucruri-o spun altii, ca nu ma iau dupa mintea mea subiectiva. Doar ca nu invata organizat, temeinic, serios. Tot ce tine de teme este pe repede-inainte. Si cateodata-de fapt, de foarte multe ori- le stie mai bine ca mine si pe astea de scoala, de viata. Ce sa mai vorbim, invata oul pe gaina! Deci te inteleg bine si iti doresc din tot sufletul ca mezinul sa fie mai putin incapatanat, ca este suficient unul la casa omului 🙂 Ma consolez cu ideea ca dupa ce va trece adolescenta-care nici nu a inceput prea bine, la noi- vor fi vremuri mai usoare, mai domoale, mai calde si linistite 🙂 Si eu te imbratisez cu mul drag!
Scoala românească nu mai e ce a fost când copiii români se întorceau medaliaţi cu aur şi argint de la olimpiade internaţionale ! Degeaba se zbat unii profesori să-i înveţe carte pe copii, acu’ totul se tărăgănează, se schimbă de la o zi la alta ce trebuie făcut la şcoală, s-a implementat ideea că vai, copiii au prea mult de învăţat, sunt prea obosiţi etc. Şi, le ajunge să stie cât fac 1+1, să cunoască literele alfabetului şi să se semneze, în rest să facă doar ce le place, doar aşa vor ieşi mari inventatori în domeniul respectiv !
Geta, multumesc pentru comentarii. Cum spuneam si mai jos, problema cu scoala noastra este atat de complexa, ca nu o vad prea curand rezolvata. Culmea este ca noi tot avem olimpici. Am avut mereu si avem in continuare premii la olimpiadale internationale si imi creste sufletul cand aud si citesc despre ei. Dar nu aici este problema noastra ca sistem. Olimpicii nostri sunt medaliati la trei discipline mari si late: matematica, fizica si chimie. Si sunt niste varfuri din cateva motive nereprezentative pentru sistemul de invatamant. Adica:
1. sunt copii absolut deosebiti, talentati, muncitori, speciali. Este meritul lor si al divinatatii care i-a inzestrat cu aceste calitati, in proportie foarte, foarte mare;
2. o mare parte dintre acestia au si norocul unor parinti ce se preocupa serios de copiii lor si de educatia pe care le-o ofera;
3. Au parte de cativa dintre cei mai buni profesori ai nostri si sunt pregatiti special pentru asta. Nu toti profesorii sunt slabi, exista si oameni dedicati si demni de tot respectul printre profesorii nostri.
Cei de mai sus sunt factorii ce determina rezultatele olimpicilor internationali, nu sistemul. In plus, scoala noastra a pus mereu un accent deosebit pe disciplinele acestea, in detrimentul altora. Si am predat chimie, ca sa fie clar. Am citit odata niste analize foarte faine asupra scolii noastre, publicate pe un blog personal al unui roman ce preda la Oxford. Nu stiu ce grad universitar are, dar spunea despre scoala noastra ca produce un mic procent de copii superbuni, semnificativ peste media europeana. Nu mai retin exact procentele, dar el dadea acolo ceva gen 3-5%. Iar un mare procent, ceva gen 80% sunt foarte slabi. Si sunt foarte de acord. Multi dintre acestia sunt cei pentru care este suficient 1+1 si ii stiu, i-am vazut pe unii, am lucar in multe scoli si erau elevi de liceu care nu stiau inmultiri si impartiri cu 10, 100, 1000. Dar noi aveam mereu din astia, doar ca pe vremuri erau lucrurile foarte bine mascate. E de plans!
Bună Mihaela,felicitari pentru Mihnea,e talentat băiatul mamei,ma bucur ca ai avut o vacanta frumoasa ,ca te-ai relaxat și
Mai ales ca ai mers la psiholog.Dar la psiholog trebuia sa mergeți și amândoi, în cuplu,problema nu este
Numai la tine.din tot ce am citit la tine,muncești foarte mult,serviciu, treburi gospodărești, copil ,te-ai transformat într-un roboțel care știe ca trebuie sa….,dar ai uitat de tine,ai uitat sa te prețuiești. Cred ca totul vine din frica de singuratate.Din ce am citit (te rog sa nu te superi că-ți scriu astfel de lucruri,dar eu sunt sincera și directa,dacă te deranjează spune-mi și ma retrag)singurătatea a fost o problema importanta în viata ta,de fapt singurătatea, izolareasunt la fel de nocive ca și fumatul,singurătatea nu înseamnă că nu ești înconjurată de persoane,poate ca nu întotdeauna găsești acea conexiune cu cei din jur.Uneori singurătatea e contagioasa la fel ca răceală, se molipsssc și cei din familie,prieteni.Daca îți face bine sa scrii scrie în continuare ,dacă te eliberează de energiile negative scrie,dacă scrisul e una din activitățile tale plăcute, scrie!Scoate din vocabular cuvântul trebuie,nu continua sa faci ceva ce te face nefericita pentru ca trebuie! Încă ceva și termin,nu obliga copilul sa facă matematica ca trebuie,explică-i argumentat de ce e buna și matematica chiar dacă are înclinații artistice!Un weekend plăcut și iarta- ma dacă am scris prea multe.
Ileana, tu esti psiholog? E o intrebare, dar parca mai mult as face-o afirmatie. Ai dreptate in multe pe care le-ai dedus, cu exceptiile care se aplica intotdeauna. Singuratatea a fost, e adevarat, insa eu zic ca am rezolvat-o pe asta. Din pacate, sotul meu nu vede si atunci asupra mea sunt mai multe treburi decat in alte situatii. El se straduieste foarte mult si face cat poate si obiectiv, chiar lupta mult de tot. Doar ca exista mereu in mine o durere si o revolta legata de situatia nedreapta in care este, si poate si de aceea totul este perceput mai apasator. Insa, vezi, exact unele dintre acestea sunt lucrurile despre care imi este greu sa vorbesc aici. Psiholoaga mea spune ca nu sunt depresiva si lucram cu multa placere amandoua. Eu am fost omul lui trebuie de cand ma stiu, de cand eram copil. Si mereu vroiam sa le fac pe toate, evident ca nici atunci nu reuseam…
Cu matematica sunt perfect de acord. Imi este greu sa vad dezinteresul si mai ales sa il accept. Ii tot explic, tot explic…sper sa se schimbe lucrurile. Si stii care-i culmea? Desi inclinatiile spre arta si uman sunt vizibile de la distanta, are si o minte foarte logica, gandeste superb uneori. Uneori, cand vrea el!
Foarte tarziu am realizat ca „trebuie” este un cuvant pe care as vrea sa-l uit. Este extrem de complicat si este dezastruos daca ne guverneaza viata. Uneori incerc sa il transform, gasind pozitivul acelor activitati care nu imi plac! 😀 Copiii fug de acest cuvant instinctiv, pentru ca ei isi asculta subconstientul si nu mintea care este in formare. Nu stiu daca iti foloseste, dar mie a inceput sa-mi placa matematica cand ai mei mi-au spus ca este pur si simplu un joc frumos si interesant si am constatat ce dreptate aveau cand am descoperit geometria si ce lucruri fabuloase sunt in spatele ei. Arta fara matematica si exercitiile de perspectiva aproape ca nu se poate concepe.
Cat priveste blogul, eu l-am realizat pentru
a putea participa la niste concursuri. Ulterior au aparut jocurile de pe blogurile lui Carmen, Iulisa, Sorin si mai tarziu, jocul Duzinei (Cartim), iar subiectele au venit natural. Pentru mine primeaza utilitatea si informatia interesanta, estetica,subiecte pentru suflet si minte.
Si bineinteles handmade-ul, pe care imi doresc sa devina noua mea cale. De fapt l-am transformat in calea mea de dezvoltare si am sperat si sper sa fie util si celor ce poposesc in casuta mea.
Am scris cam mult, sper ca nu te-am plictisit prea tare.
Zambeste, chiar daca nu ai motiv! Creierul simte asta si iti multumeste!
Cu drag, iti urez putere si rabdare si astept noi creatii ale baiatului, prin perspectiva… matematica!
Nu stiu ce se intampla cu blogul acesta, de imi da mici rateuri. Comentariul era in spam, cu toate ca tu ai mai scris aici si nu pricep de ce s-a dus acolo. Si eu as vrea sa il uit pe trebuie, lucrez la asta, dar nu stiu cat va dura. Este puternic intrat in structura mea, de copil, cum spuneam mai jos. Nu mi l-a impus nimeni, de aceea s-o fi lipit asa de bine 🙂 Mihnea abia de anul acesta incepe mai serios geometria, sper ca in va placea mai mult si sper sa ajunga si el sa vada ca matematica are si ceva frumos in ea. Are o logica buna copilul, de asta ma mir si eu ca nu mai prea agreaza matematica. Iar cu blogul…am perioade si perioade. Ba ma ia un mare elan, ba ma loveste cate o pauza, ba imi pare ca scriu prea multe despre noi, ba nu imi doresc sa povestesc una alta. Ar fi trebuit sa ma obisnuiesc deja, dar uite ca ma sucesc si rasucesc. Cat despre comentariu poti fi foarte linistita. Niciodata, dar absolut niciodata, nu ma va plictisi vreun comentariu. Aici lucrurile sunt fara dubiu, clare ca apa de izvor! Nu numai ca nu ma pot plictisi, ci chiar imi aduc multa bucurie. Fara ele, blogul era de mult istorie. Uite acuma am zambit, asa cum am zambit si cand am citit si asa cum o fac de cate ori imi amintesc. Zambetul nu face casa buna cu supararea si daca te straduiesti sa zambesti chiar si cand nu se intampla natural, atunci observi ca supararea se diminueaza. Cu drag si de la noi!