Iaca că iar mă lovi sinceritatea! Şi am mai găsit un motiv pentru care mai scriu pe aici, adică atunci când mai scriu…
Pe lângă faptul că îmi mai ordonează mintea, că parcă totul devine mai interesant atunci când ai cui să povesteşti, că se mai lipeşte ceva de mine din toate exerciţiile şi activităţile pe care le fac ca să vă spun concluzii şi păreri, ştiţi de ce mai scriu?
Ca să vă citesc comentariile!
Cred că am devenit dependentă de acest mediu virtual, care îţi dă libertatea de a fi unde vrei, de a-ti crea iluzia ca faci ce vrei, de a împărtăşi idei şi a citi cuvinte frumoase.
Da, cuvintele voastre frumoase mă mai fac să aştern rânduri, căci nicăieri în viaţa reală nu primeşti atâtea complimente şi vorbe bune. Poate că n-or fi ele integral sincere, poate că este putin nefireasca povestirea vieţii pe blog, poate că unele comentarii sunt venite din putin interes, dar multe sunt tare calde.
Aşa m-am obişnuit să le primesc, aşa îmi place să le citesc, aşa mi se înmoaie sufletul, că nu ştiu cum ar mai fi fără ele. Poate ar trebui să experimentez?
Ii spuneam odată unei prietene că succesul Facebook-ului se bazează pe dorinţa de afirmare şi de apreciere care există în fiecare om. Şi a fost în total dezacord, i s-a părut o prostie să ai astfel de nevoi şi să recunoşti aşa ceva.
Nu am înţeles de ce s-o fi supărat. Eu chiar cred că toţi dorim să fim apreciaţi şi să ne afirmăm măcar puţin în lumea asta mare. Eu tot cred că nimănui nu-i pică rău o vorbă bună şi că vorba critică, desi este constructivă, se digeră greu.
O fi ceva rău în asta?
O fi greşit să recunoşti? O fi total neadevărat?
Eu nu cred. Voi ce ziceţi?
Uite, dacă ne gândim la copii, nu îşi doresc toti să se remarce şi să fie apreciaţi de ceilalţi, de grupul în care se învârt?
Şi oare nu rămânem tot copii din acest punct de vedere? Copii mari, pe care viaţa îi învaţă că nu prin lucrurile rele trebuie să te faci remarcat? Ci prin celelalte, cele bune!
De câte ori dorinţa şi motivaţia de a face ceva bun, vine tocmai din dorinţa de apreciere?
De câte ori muncim în viaţă, doar pentru a primi o laudă, o vorbă bună, o apreciere?
De câte ori, cuvinte ca „mami, este cea mai bună mâncare pe care ai făcut-o vreodată!” te fac să uiţi durerea de spate şi de picioare datorată minunii din farfurie?
Chiar o fi ceva rău in asta?
Culmea este că la prietena mea, această dorinţă este extrem de vizibilă.
Mihaela Dămăceanu
nu e rau, numai sa nu facem o obsesie 🙂
pupici!
obsesia este sigur o problema, aşa-i
dorinta de apreciere, de confirmare, uneori cu sotul meu nu suntem pe aceeasi lungime de unda, uneori suntem mai impacati cu noi daca le primim.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Recunosc ca si mie imi place sa fiu apreciata fie face to face ,fie in mediul online…hmmm…cui nu i-ar placea?!ce bine ma simt cand gasesc un comentariu pe blog sau vad ca imi creste nr. de vizitatorii,ma simt mai imoprtanta:)
Eu cred ca acei care sunt generosi cu vorbele si cu faptele bune in viata reala sunt generosi si in cea virtuala, iar cei mereu incrancenati si gata de scandal se cunosc de la o posta, indiferent de mediu, real sau virtual. Evident, exceptia confirma regula, deci vor fi mereu exceptii, dar cred ca in general oamenii buni care stiu sa ii aprecieye pe cei ce merita au locul lor.
ai scris frumos despre acest subiect sensibil. chiar ma gandeam cum o sa abordezi titlul, in cazul in care era vorba de dorinta ta de la noi. l-ai tratat cu mare tact, cat sa nu pice in derizoriu. da, dorim cu totii sa fim apreciati pentru ce facem bun, dar nu stiu exact de ce. poate e motorul care ne face sa mergem inainte si sa repetam lucruri care au cerut un efort, poate uneori e vanitatea/orgoliul, habar n-am. in tot cazul, o viata in care tu te straduiesti sa faci totul bine, dar nu te apreciaza nimeni e de neinchipuit si e foarte greu de trait, daca exista. si cred ca exista.
omul este o fiinta sociala, creatoare si sensibila. Majoritatea oamenilor isi guverneaza viata dupa legile si sabloanele societatii în care traieste si bineînteles ca asteapta un raspuns din partea celor care-l observa. Un om care trece neobservat prin lume este neinteresant – dinadins sau din cauza ca face ceva gresit!
Fiecae dintre noi avem nevoie de o confirmare ca suntem importanti grupului în care ne desfasuram activitatea – în familie, la locul de munca, în cartierul în care locuim – toti asteptam o rezonanta pozitiva. Daca nu este asa, ne vom stradui mai mult – pentru ca noi, oamenii – avem nevoie de dragoste, de optimism, de speranta în mai bine si mai bine… Progresul este ceea ce fiecare dintre noi îsi doreste. Un om sanatos are nevoie de apreciere spre a se dezvolta in continuare. Te pup Mihaela draga ♥
In mare parte ai dreptate.Eu laud,daca e de laudat,dupa parerea mea.Nu prea o fac asa,sa nu supar.Daca am o obiectie,o fac si daca subiectul ma depaseste,nu comentez.Ai vazut,sunt destul de sincera cu voi !
A, nici noi nu suntem mereu pe aceeaşi lungime de undă şi cred ca la toată lumea este la fel.
Dar mă străduiesc în general să nu reţin nicio vorbă bună, iar pe celelalte le spun doar când sunt sigură că îi fac omului un bine pe termen lung. Dar tuturor ne place să primim cuvinte de apreciere, eu aşa cred.
Exact, cui nu-i place să primească comentarii şi aprecieri?
La fel cred şi eu, Loredana. Mă întrebam dacă nu cumva această dependenţă de comentarii pozitive, ar fi cumva exagerată, pornind de la discuţia despre care am amintit.
Iar referitor la cele două categorii, tare îmi creşte sufletul văzând zilnic cum cei ce trec pe aici şi cei pe care îi vititez sunt într-o proporţie covârşitoare, din prima categorie.
Mulţumesc, Cris! Exact aşa am simţit şi eu subiectul, ca fiind delicat. Nu am mai scris demult un asemenea gen de post şi chiar îmi era puţin teamă să nu bat câmpii. De scris, scriu uşor astfel de lucruri, dar uneori nu le mai public, că îmi par greu de arătat. Tu eşti pentru mine un fel de barometru şi mă bucur de ce mi-ai zis.
Şi eu cred că există oameni lipsiţi de aprecierea celor din jur şi chiar trebuie să fie foarte greu. Din păcate există sigur, nu ar trebui să fie astfel.
Frumos ai zis, draga mea! Unul dintre lucrurile care mai îmi place în bloggingul acesta este să observ cât de multe faţete poate avea un subiect, cât de multe păreri şi exprimări se pot face pe aceeşi temă. Şi dacă dimineaţă îmi mai puneam întrebarea oarecum retorică, legată de continuarea activităţii de blogging, de scris, de schimbat păreri şi idei, acum iar am primit confirmarea că din multe puncte de vedere este frumos să continui. Cum oare să nu continui să împărtăşeşti impresii, când ai parte de un schimb atât de frumos de păreri şi încurajări. Cum să nu doreşti să citeşti ASEMENEA COMENTARII!!!
Nu sunt genul absurd, nu îmi imaginez că toată lumea este de cord cu ce spun pe-aici, am avut si păreri opuse şi este normal să fie aşa. Dar am fericirea şi mândria chiar, de a avea un auditoriu deosebit, care ştie să susţină întotdeauna foarte frumos şi elegant, orice opinie. Cu infime excepţii pasagere. Şi eu te pup!
Am văzut, Flori, se simt oamenii ! Nici eu nu comentez unde mă simt depăşită sau unde părerile mi-au fost diferite în timp. Dar nici nu merg pe negativ, decât când este musai.
Si sa nu uit :):ai revista Carticica practica din februarie?mi-a aparut o reteta!merci inca o data pentru idee.
Vai ce ma bucuuur. O am, acum merg sa vad. Luna trecuta chiar am urmarit, dar acum nu m-am mai uitat la nume. Bravooooo
De acord, Mihaela ! Avem nevoie de apreciere si in primul rand de comunicare. Pentru mine blogul e ca o supapa de siguranta in multele orele petrecute la birou, mai ales in zilele in care nu am mult de lucru.
eu cred ca aprecierile il fac pe om mai bun, mai multumit si mai dornic de progres. Cred ca intotdeauna e bine chiar si o critica s-o punem intre doua felii de lauda, ca omul sa fie motivat sa se schimbe. Problema e ca noi, romanii, am ramas cu tare comuniste, suntem obisnuiti sa facem numai critica si autocritica, cu aprecierile catre ceilalti sau chiar catre noi insine stam f. prost.
si as mai spune sa ne gandim la urmatorul lucru: si lui Dumnezeu Ii place sa fie laudat, in Biblie scrie sa ne apropiem de El cu laude. Asta nu inseamna ca Dumnezeu e vanitos, ci ca vrea ca omul sa Ii cunoasca si sa Ii aprecieze calitatile.Si a pus si in om aceasta nevoie, de a fi apreciat si recunoscut.Cand laudam in altii darurile pe care le au, Il laudam implicit pe Dumnezeu care a pus lucruri bune in ei.
– Foarte bun articolul (ai avut o inspiratie grozava) –
Orice lauda este binevenita atata timp cat aceasta este sincera si fara exagerari. Personal pot spune ca imi place sa acord atentie intr-un mod mai subtil dar cu un impact pozitiv suficient de mare.
Apropo de laude si vorbe bune, sa stii ca atunci cand lucrez o comandă, muuult mai fericita, decat rasplata materiala, ma fac laudele la adresa muncii mele. Infinit mai mult.
Poate e exagerat, dar mie chiar imi dau spor la lucru comentariile favorabile la lucrurile facute de mine, sau invers, daca n-am comentarii, nici macar unul, ma descurajez.
Deci, asa cum bine stii, ai dreptate în ceea ce ai scris, draga mea Mihaela!
Te pup!
Este tare bine ca ai găsit o supapa pentru orele lungi și plictisitoare. Cred că atunci când locuiești în altă țară apare în plus și nevoia de comunicare în limba ta, pe lângă celelalte amintite.
Ai dreptate, Irina! Și aceste motivații pot fi puternic folosite în lucrul cu copiii, în mod special.
Mai ales acel sandwich cu feliile de laudă. La fel zic că ai dreptate și cu tarele comuniste, foarte adânc patrunse în gândirea noastră. Eu de exemplu, care nu am probleme în a spune altora vorbe de laudă, am încă de lucru la capitolul autocritică.
În ideea a ceea ce am scris mai sus despre autocritică, îți mulțumesc tare mult pentru această idee pe care nu o știam și care îmi poate fi de mare ajutor în lupta cu autocritica. Adică, sigur o fi pus Dumnezeu ceva bun și în mine și pentru asta trebuie să mulțumesc și să mă mulțumesc, să nu mai îmi autosubliniez nemulțumirile față de propria persoană.
Ilie, bine ai venit pe la noi și mulțumesc frumos pentru apreciere. Impactul acela pozitiv este esențial și important! Dacă este perceput de cel căruia îi este adresat mesajul, este f. bine!
Te înțeleg foarte bine, draga mea Ella, căci la fel simt și eu în cele ce fac. De exemplu, după ce am revenit la serviciul meu, am schimbat direcția și când noua directoare mi-a adresat niște laude la adresa muncii mele, tare bine m-am simțit. Iar acasă, de la Mihnea și Mihai, nu mai spun cum se simte orice cuvânt de laudă. Te pup, dragă mea hărnicuță!
E ca un firicel invizibil care ma leaga de tara 🙂 Nu numai prin limba, dar si prin tot ce citesc pe blogurile voastre.