Am curăţat urzici zilele trecute, în încercarea de a profita la maximum de farmacia naturii. Mi-am pus mănuşi şi tot m-am urzicat puţin pe degete. Dar acelea au trecut. Ce nu trece sunt urzicăturile din creier, că în timp ce stăteam cuminte pe scaun, răsucind cu elan tulpiniţe de urzici, săgeţile din cap mergeau doar în două direcţii. Prima are legătură cu dorul de ducă şi a doua cu blogul.
Poate că este firesc ca primăvara să te apuce furnicăturile prin tălpi şi să simţi că nu mai poţi să stai în Bucureşti, dar nu ştiu cât o fi de firesc să te bată iarăşi gânduri de mutare. Dar fiţi liniştiţi, că nu mă mai mut. Cel puţin deocamdată, nu! Casă la ţară nu am, iar cea de la Botoşani este închiriată, deci Bucureşti scrie pe noi încă destui ani de-acum încolo. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nu oraşul în sine mă deranjează, ci aglomeraţia lui, ritmul acesta nebunesc de viaţă şi faptul că deşi sunt aici, nu apuc să fac mai nimic din ce este interesant de făcut. Dacă tot ne este locuinţă, mi-ar plăcea să merg să văd spectacole, să văd muzeele pe care nu le-am văzut şi să particip la evenimente, că sunt cu duiumul. Sau pur şi simplu să bat străzi nebătute, să cutreier aiurea, cu ochii după case şi grădini, să fac o luuungă plimbare Pe strada Mântuleasa
Legat de blog, am un sentiment greu de descris. Simt o oboseală, un nechef, o lipsă de idei şi de inspiraţie. Şi mă tot apasă gândul că petrec prea mult timp în online, în loc să bat străzile oraşului sau dealurile satelor moldave şi transilvane, făcând fotografii din vârf de deal, văilor cu verde punctat de brânduşe. Dar vedeţi voi cum se învârt toate, tot spre blog? De ce credeţi că vroiam fotografii? Şi ca să vi le arăt vouă, că am ajuns să judec aproape totul în subiecte bune de pus pe blog. Dar nu-i bai, că aparatul foto nu mai merge, şi nu am să vă arăt nimic că nu voi merge nicăieri.
Şi uite aşa, v-am spus ce mă urzica şi vă mai spun că mă tot bate gândul să-mi mai diminuez prezenţa prin online şi să mai îmi scot puţin blogul din cap.
Mihaela Dămăceanu
P.S. Dar urzicile sunt bune aşa-i că ştiţi?
Bună dimineaţa!
E visul oricărui bucureştean să poată petrece cât mai mult timp în natură, la spectacole ec….
Din experienţă îţi spun că fac slalom ca să pot ajunge la evenimentele la care-mi doresc să ajung, şi nu se întâmplă totdeauna. Cât despre munte, de doi ani ne propunem să mergem măcar o dată pe lună, aşa… să ne plimbăm măcar, dar nu reuşim. Tot concediul este de bază! 🙂
Te pup, o săptămână minunată!
si pe mine m-au piscat urzicile rau de tot anul asta. la fel si pe mama. cred ca e primul an cand aud si mi se intampla asa ceva. au avut ele ceva in primavara asta …
cat despre blog, nu e obligatoriu sa scrii daca nu-ti vine. fa-o de placere, nu din datorie.
stim :)…piure!!!
Am adunat si eu urzici Ma pot lauda cu prepararea lor.Pentru voi e bine si la fel de complicat cu blogul.Eu am destul timp, dar nu e nici un bai, daca am alte preocupari.O saptamana buna!
Postarea asta parca am scris-o eu… si unde mai pui ca am luat o pauza de la ales de urzici ca sa vin sa vad ce mai e nou pe bloguri. Daca nu ma crezi ma duc sa le fac o poza 🙂
Primăvara e de vină. Si apoi, când va creşte Mihnea şi va deveni adolescent, te va pune la colţ…de ce să scrii despre el…dacă râd colegii, etc. Eu sunt conştientă că nu pot face asta prea multă vreme. Risc apoi să îi afectez stima de sine, indirect, cine ştie…Deci, bucură-te acum de blog.
Mulţumesc asemenea, Anastasia! Când am fost plecaţi din Bucureşti, constatasem după câteva luni, că viaţa începuse să devină puţin plictisitoare. Acolo aveam mai mult timp şi nu prea aveam unde ieşi, aici avem o mulţime de opţiuni şi nu avem timp să profităm de ele. Aşa-i omul şi viaţa, vezi?
Pup şi eu!
Aşa ar trebui să fac, dar mă obişnuisem oarecum cu un ritm şi mă simt cumva vinovată şi nemulţumită când nu mai fac faţă. În plus, comentariile voastre sunt una din cele mai mari bucurii ale bloggingului şi nu le mai am dacă nu scriu :))
În ultimul timp nu mai reuşesc să răspund de fiecare dată, dar tot îmi place enorm să le citesc!
Cred totuşi, că va trebui să mai slăbesc ritmul
Da, Coco, şi l-am cam mâncat singurică!!!
Eu le-am cumpărat de la piaţă, că trec repede şi este păcat să nu mâncăm, măcar acum o lună în an.
Nici eu nu ştiu uneori de ce scriu atâta, sau mai bine zis de ce mă simt nemulţumită dacă nu scriu.
O săptămână minunată!
Ba te cred, Ina, cum nu! Suntem contaminate de blogging, dar ia ta este atât de dulce. A propos de ce-ţi scrisesem, Cristina mă sfătuia să nu mă apuc de handmade că dă depebdenţă. Mie, la modul teoretic mi-a plăcut mereu ideea, dar ea m-a pus pe gânduri…
Se poate să fie o astenie de primăvară, poate-mi trece de la urzici şi celelalte verdeţuri.
Eu mă bucur tare mult de blog, în general, dar în ultima vreme am cam conştientizat cât timp îmi ia.
Ai dreptate cu Mihnea, sunt şi eu conştientă de asta, uneori îmi pare de pe-acuma că nu prea mai agrează ideea de a povesti despre el.
Pai daca ai inclinatii catre handmade si ai acolo in suflet un dor de a face ceva frumos cu mainile tale, daca iti infranezi pornirile mai rau iti face . E ca si cand ai avea un dar pe care ai vrea sa-l oferi dar nu gasesti ocazia. Pana la urma devine frustrant sa tot umbli cu el dupa tine si sa nu poti "scapa" de el. Si da, da dependenta. Si ce daca ? Eu nici la televizor nu pot sa ma uit seara daca nu mesteresc ceva, ceva simplu, pregatesc "lucrarea" de a doua zi. Cateodata termin in miez de noapte ceva si as vrea sa vada tot familionul, dar cand ma duc prin dormitoare si vad ca toti dorm ma apuca pandaliile. Pai pe mine cine ma mai lauda/critica? Saracul barbate-meu a patit-o de cateva ori, era urgent, nu puteam sa astept pana a doua zi dimineata sa-i aflu parerea, l-am trezit. Norocul meu ca e baiat de treab.
E dependenta dar nu dauneaza sanatatii, dimpotriva as spune ca face mult bine sanatatii (cel putin a aleia mintale). Hai, spor la treaba!
draga mea, trec si eu deseori prin stari de acest gen… Ma gândesc ca ma deranjeaza ceva, "un nimic" o vorba negândita, aruncata de cineva sau din potriva, lipsa de comentariu din partea cuiva si gata… imi spun ca am motiv sa nu mai scriu pe blog. Ma retrag cateva zile si apoi totusi revin :))) mai intâi mai stângaci si apoi din ce in ce cu mai multa iscusinta :))) Pe blog, ca si la saritura, trebuiesc doi pasi în spate ca sa ne luam elan :)))) Deci Mihaela draga mea, treci printr-o faza normala!
cat despre urzicute… hmmm sunt gustoase dar de cules nu le culeg si nici nu le curat pentru nimic în lume! :)))) Ieri în schimb am spalat un vailing de spanac, frunza cu frunza… au iesit doua portiute :))) mici dar sanatoase!
te pup. O saptamâna minunata sa ai!
Eu am o dorinţă în suflet, dar nu cred că este extrem de puternică, din moment ce nu m-am apucat. Posibil să fie o puternică apreciere a frumosului şi o curiozitate în a vedea ce-ar putea ieşi şi din mâinile mele. Oricum, una din problemele mele de viaţă este aceea că îmi plac prea multe lucruri şi aş vrea să le fac pe toate, ceea ce este cam imposibil.
Merci mult pentru încurajare, odată şi odată tot voi încerca sî văd cum este în realitate, nu doar în imaginaţie.
Nici eu nu le-am cules, le-am luat de la piaţa şi a fost destulă muncă doar la curăţat. Ai mei nici nu se omoară, dar eu mă încăpăţânez să le pun pe masă, măcar o dată sau de ori în an. Poate îi obişnuiesc până la urmă.
Despre blog, nici nu mai ştiu, cred că este o fază normală, oricum îmi iau ceva pauză!
Te pup şi eu, draga mea!
Am observat ca foarte multa lume din blogsfera e lovit de sindromul primavara. Eu niciodata nu am un regret ca petrec prea mult pe blog fiindca o fac cu placere, o placere pentru care nu trebuie sa platesc (cum de altfel sunt calatoriile 🙂 ).
In ultima vreme am ajuns la 5 articole pe saptamana si sper sa pot sa pastrez numarul lor asa 🙂
eu iti sugerez sa te muti intr-un ora mai linistit, si sa vii in Bucuresti in vizita! vei vedea ca atunci vei face mai multe lucruri interesante in acest frumos oras! Eu ma impart foarte bine intre Magurele(Ilfov) si Bucuresti….aici locuiesc si in Bucuresti merg sa ma bucur de frumoasele locuri:)!
Cred că o fi o astenie de primăvară, ceva de genul acesta. Cu mare plăcere am petrecut şi eu mult timp pe blog, până în urmă cu câteva săptămâni când am constatat că numărul orelor dintr-o zi ajunsese la 5. În momentul acesta m-am cam alarmat, căci acest timp este luat din alte părţi…
Mirela, bine-ai venit pe la noi. Nu ne mai mutăm acum, că ne-am reîntors în Bucureşti în urmă cu aproape doi ani. Dar mai târziu…se poate
Te mai aştept cu drag
Mie mi-a priit vacanta pe care am avut-o, mi-am incarcat bateriile, mi-am schimbat prioritatile si acum m-am intors cu drag pe bloguri. Mi-a ramas doar regretul ca nici eu nu am unde sa evadez, neavand decat soacra la tara, dar prea aproape de oras, prea ca la oras… Mi-ar fi placut sa pot merge la cules de urzici, dar nu am habar unde… :))))
draga mea, se pare ca esti prinsa puternic in treburile casei, curatenia de primavara si familion 🙂 Si eu acum, rup greu cate o ora-doua pentru blog. Saptamana viitoare vine mamica mea si vreau sa fie totul gata pentru Paste.
te pup. un weekend fain iti doresc!
te imbratisez 🙂 pupici
Scuze, draga mea că îţi răspund atât de târziu, dar lucrurile stau cam aşa cum ai spus tu.
Şi eu te îmbrăţişez şi trimit pupici