Ştiu ce vremuri grele trăim! Ştiu cât de tare ne chibzuim fiecare leuţ, căci şi eu fac acelaşi lucru în fiecare zi! Ştiu că nu putem face atât cât ne-am dori şi de aceea ne ascundem după o platoşă, puţin vinovaţi şi puţin indiferenţi, în speranţa că ne vom proteja mintea şi sufletul.
Dar în cazul despre care vreau să vă povestesc azi, situaţia este atât de specială, atât de urgentă, atât de emoţionantă, că vă implor să rămâneţi şi să citiţi cele câteva rânduri.
Căci strigătul unui copil nu poate să nu ajungă la sufletul nostru şi disperarea cumplită a unor părinţi nu poate şi nu trebuie să ne lase indiferenţi.
Este vorba despre Rareş-Matei, care la 4 ani şi 7 luni a fost diagnosticat cu limfom malign nonHodgkinian difuz cu celula medie B de tip limfom Burkitt. Desigur că nu vă pot da detalii competente despre acest diagnostic, dar pe site-ul creat de părinţi puteţi găsi o pagina conţinând toată documentaţia medicală. Cert este că Rareş a suportat deja două operaţii, face citostatice, şi pentru a putea trăi are nevoie de un tratament de urgenţă la clinica Gustave Roussy din Franţa. Din păcate, costul total al spitalizării este enorm, ridicându-se la valoarea de 280.000 euro şi trebuie plătit integral în avans. 
Părinţii au făcut un site şi o pagină Facebook, unde găsiţi toate informaţiile necesare. Cazul a fost prezentat şi la ProTV şi în presă şi pe multe bloguri, dar suma necesară nu este nici pe departe atinsă. Până la acest moment, s-au donat 24.232 euro şi fiecare zi contează.
Aş fi vrut să mai scriu, dar cuvintele mele nu sună aşa cum aş vrea. De aceea am ales de pe site, cuvintele ce ne sunt adresate tuturora, cuvinte ce mi-au făcut ochii să clipească des şi să picure lacrimi:
„Acum sunt suparat si speriat pentru ca nu stiu de ce doctorii mi-au taiat burtica de 2 ori in numai 2 luni, iar de luni, 24.02.2014, fac chimioterapie si ma doare. Ma dor si manutele de fiecare data cand “fantomele” imi fac injectii, cam des… of, of!

Mi-e frica pentru ca trebuie sa stau in pat cu multe tubulete agatate de mine, intr-o sala mare cu multe paturi (“fantomele” o numesc terapie intensiva), cu mai multi copii si cred ca si ei sunt suparati si speriati pentru ca plang foarte mult, la fel ca si mine. Mami si tati nu au voie sa fie alaturi de mine in sala asta plina cu aparate zgomotoase, dar am voie sa dorm si nu le mai aud, chiar daca mi-e frica singur si mi-e foarte dor de ei. Vreau sa ma stranga in brate si sa-mi spuna ca ma iubesc si “nu doare”. Asa zic de fiecare data cand vin “fantomele” langa mine. “Nu doare”, repet foarte des, tremurand din tot corpusorul cu ochisorii plin de lacrimi si cu buzele uscate.

Mami si tati mi-au spus ca trebuie sa facem urgent o excursie in strainatate, asa au zis si “fantomele“, doar ca au nevoie de bani pentru “excursie”.
Nu stiu sa scriu si sa citesc, dar mami o sa va scrie ca sunt bine, o sa facem poze pe care o sa le vedeti si voi.”
Doar cu un mic gest, putem readuce o speranţă în viaţa părinţilor şi mai ales, putem păstra o viaţă minunată de copil. Un copilaş ce DOREŞTE SĂ TRĂIASCĂ, un sufleţel ce TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ!
Mulţumesc!
Mihaela Dămăceanu