sursa

După ce a publicat Bastarda Istanbulului, Elif Shafak a fost acuzată în 2006 de „ofensă la adresa identităţii turce”, conform art. 301 din Codul Penal Turc. Acuzaţiile au fost bazate pe cuvintele unor personaje armene din roman şi ar fi putut fi condamnată la trei ani de închisoare, dacă acestea nu ar fi fost retrase. Scriitoarea îşi încheie ediţia în limba engleză a acestei cărţi, cu un mic capitol de „MULŢUMIRI” adresate atât familiilor armene şi turce, care i-au „împărtăşit poveştile lor personale, în ciuda dificultăţii de a-şi aminti un trecut dureros” cât şi celor ce au contribuit la retragerea acuzaţiilor:”am fost destul de norocoasă să primesc un sprijin enorm de la mulţi oameni, atât prieteni, cât şi necunoscuţi, de naţionalităţi şi religii diferite. Le datorez mai mult decât aş putea spune vreodată.”

Cartea este la ofertă şi se poate cumpara de aici.

Scriitoarea a făcut cunoştinţă cu problema armenilor în copilărie, observând cum cuvântele armean sau armeni, erau pronunţate cu voce joasă, într-un fel misterios. De câte ori întreba femeile din familie de ce vorbesc în acest fel despre armeni, nimeni nu îi oferea un răspuns şi mereu se schimba subiectul. Într-unul din articolele publicate după apariţia acestei cărţi, spunea că bunicile şi mătuşile din Turcia, sunt singurele martore ale acestor evenimente şi că această „memorie colectivă” nu trebuie să se piardă. Aş spune că a avut grijă să nu se întâmple acest lucru, investigâng şi căutând familii de armeni şi turci ce trăiseră pe viu întâmplările care stârneau în femeile turce sentimentul de vinovăţie ce le oprea să povestească ce s-a întâmplat.
Dar să ne lămurim despre ce este vorba.

Genocidul impotriva armenilor
Sursa
Genocidul împotriva armenilor a avut două etape, cea mai cruntă fiind cea din 1915, când au fost omorâţi în jur de un milion şi jumătate de armeni(numărul victimelor diferă în funcţie surse). 
Genocidul armean nu a fost recunoscut de Turcia, acesta fiind motivul pentru care scriitoarea dovedeşte curaj publicând cartea şi totodată unul dintre motivele pentru care Turcia nu a fost primită în Uniunea Europeană. O părere avizată asupra acestui subiect, am găsit într-un articol scris de Vladimir Tismăneanu, pe care îl puteţi citi aici.
La fel ca în Onoare, subiectul este o problemă dificilă a societăţii turce. Dar Elif Shafak are o măiestrie extraordinară în a scrie poveşti iar textul ei curge la fel de uşor ca oricare din poveştile de căpătâî ale copilăriei noastre. Pe cât de gravă şi serioasă este tema cărţii, pe atât de cursivă şi lină este citirea acesteia. Rar mi-a fost dat să găsesc cărţi ce izbutesc să mă captiveze de la primele rânduri:
„A fost  odată ca niciodată
Pe când creaturile Domnului
Erau nenumărate precum boabele de grâu,
Iar a vorbi prea mult era un păcat…
Începutul unei poveşti turceşti…
                  şi al uneia armeneşti
CAPITOLUL UNU
Scorţişoară
Să nu blestemi lucrurile care cad din cer. Nici măcar ploaia. Orice ar cădea, aricât de tare ar turna, oricât de îngheţată ar fi lapoviţa, nu trebuie să rosteşti niciodată vreo blasfemie împotriva celor pe care cerul ni le-ar putea hărăzi. Toată lumea ştie lucrul ăsta. Până şi Zeliha.
Şi totuşi, iat-o în prima vineri in iulie, mergând pe trotuarul ce se strecura pe lângă traficul blocat fără speranţă; grăbindu-se spre o întâlnire la care întârziase deja, înjurând ca un birjar, afurisind pietrele sparte din pavaj, tocurile ei înalte, bărbatul care o urmărea, şoferii care claxonau frenetic, deşi faptul că larma nu avea nici un efect asupra deblocării traficului era deja o realitate urbană, întreaga dinastie otomană care cucerise odinioară oraşul Constantinopole şi apoi persistase în greşeala sa şi, o, da, ploaia…blestemata asta de ploaie de vară”. 
Aşa începe acest roman fascinant şi s-ar crede că întâlnirea la care se duce Zeliha, ce devine ulterior „mătuşa Zeliha”, este una amoroasă. Dar nu este aşa, ci este locul în care ajung uneori femeile, DUPĂ o întâlnire amoroasă.
În ciuda temei grave a cărţii, aceasta nu este nicidecum un tratat de istorie dificil, ci un roman care se citeşte cu sufletul la gură, cu o intrigă la fel de bine construită ca într-un roman poliţist. În stilul ei caracteristic, ne plimbă prin lume, de data aceasta  împletind destinele a două familii: una armeană-Tchakhmakhchian şi una turcă-Kazanci, pe parcursul a patru generaţii.

Mare parte a acţiunii se desfăşoară în Istanbul, într-un konac în care locuiesc patru surori, alături de mama, de petite-ma, de bastarda Asya şi de Sultan al V-lea. După cum observaţi nu există niciun bărbat în acea casă cu patru generaţii de femei, căci în familia Kazanci era obiceiul ca bărbaţii să moară în jurul vârstei de  de 40 de ani. Singurul bărbat în viaţă-Mustafa, plecase în America cu speranţa că va devia astfel cursul destinului. Acolo se căsătoreşte cu Rose, ce îl alege din dorinţa de a se răzbuna pe familia armeană a fostului ei soţ, cunoscând resentimentele acestora faţă de turci.

Fiica lui Rose-Armanoush Tchakhmakhchian decide să meargă la Istanbul, pentru a găsi casa în care trăise puternica ei bunică şi a înţelege mai bine problemele trecutului, atât de prezente în memoria familiei ei şi a întregii comunităţi armene. Nu povestesc mai mult, vă las pe voi să descoperiţi legăturile dintre cele două familii, personajele ciudate dar simpatice, modul în care cele două comunităţi se raportează la tragismul istoriei şi soluţia prezentată de Elif Shafak.
 Am mai scris despre frumoasa Elif Shafak şi cred că a fost evident cât de mult mi-a plăcut scriitura ei. Mi-am dorit să mai citesc şi altceva, şi dorinţa persistă în continuare. Se întâmplă uneori, să nu mai fii la fel de entuziasmat când citeşti o a doua carte a unui autor. Ţi se poate părea că nu mai are acelaşi farmec, că romanele seamănă şi nu mai regăseşti fascinaţia primului contact. Nu este cazul ei, căci îmi doresc la fel de mult să citesc în continuare cât mai mult din ce a scris. Următoarea pe listă ar fi „Lapte negru”, singurul roman autobiografic- în care relatează propria depresie postnatală. Am aflat că i-a fost greu să mai scrie, după ce a avut primul copil. Până atunci, îşi dedicase viaţa literaturii. Spunea că atunci când scria un roman, nu mai ştia de nimic în jurul ei, timp de câteva luni. Apariţia copilului nu-i mai permitea luxul unei astfel de abordări şi sunt foarte curioasă să aflu cum a reuşit să îmbine până la urmă, cele două aspecte atât de importante ale vieţii: meseria căreia îi dedicase totul şi condiţia de mamă. Să nu uităm că provine dintr-o societate în care rolul mamei este ceva aproape sacru, în care femeile îşi dedică integral viaţa copiilor şi nu scrisului. Provine dintr-o societate pe care o iubeşte, în ciuda vieţii internaţionale pe care o duce. Într-un alt interviu, spunea că viaţa ei este ca un compas. Un picior este adânc înfipt în Istanbul, iar celălalt descrie un cerc prin lume. Aşa îmi par şi cele două romane pe care am avut bucuria să le citesc. Indiferent cât ne plimbă prin lume, problemele abordate sunt ale societăţii turce, probleme despre care va continua să scrie, indiferent unde se va găsi.

Probabil, cu speranţa că se vor rezolva.

Mihaela Dămăceanu