Scriam ieri că vorba bună nu costă nimic şi că scurta discuţie despre care am povestit m-a pus pe gânduri.
 
Am observat de multe ori nu numai că oamenii nu obişnuiesc să spună o vorbă bună dar mulţi dintre noi nici nu ştim cum să primim cuvinte de laudă.
 
Însă  dilema era cum să spui vorbe bune şi să spui doar adevărul.
 
Dacă vă ajută cu ceva, sistemul meu  de echilibru între minciună-sinceritate şi dorinţa de a nu răni se bazează pe următoarele premise:
 
–         dacă îmi place ceva la cineva, niciodată nu îmi reţin o afirmaţie pozitivă. Nu sunt în viaţa reală la fel de exaltată ca pe net. Nici nu aş avea cum, pentru că viaţa de zi cu zi, nici nu permite atât de mult şi de bine, cunoaşterea intimă a sufletului omului. În scris, mulţi dintre noi, exprimă mai mult şi mai adevărat cumva, ceea ce este în sufletul lor sau ceea ce gândesc. Cei care pot, căci nici aici nu este prea uşor să-ţi dezgoleşti sufletul şi să-ţi expui toate gândurile sau viaţa, fiecare aplicând un filtru, mai mult sau mai puţin permisiv, după cât şi cum se simte el de confortabil. Dar fără a fi la fel de exuberantă ca pe net, în viaţa reală nu se întâmplă să-mi placă ceva la un om şi să nu-i spun, fie că este vorba de o trăsătură de caracter, una fizică, sau doar un articol vestimentar. Dar nu mint niciodată şi ceea ce spun este sincer, referindu-se doar la ce îmi place;
 
–         dacă ceva nu îmi place la un om, consider că nu toţi avem aceleaşi gusturi, nu toţi suntem la fel şi nu trebuie să gândim la fel. Îmi amintesc că eu însămi, mi-am schimbat părerile în unele aspecte ale vieţii, cum ar fi plecarea din România, unde am avut trei perioade cu trei păreri total diferite, şi că nu este treaba mea ce cred, ce gândesc, cum trăiesc alţi oameni şi cu atât mai puţin cum arată sau cum se îmbracă. De aceea, nu mă pronunţ, din proprie iniţiativă, asupra lucrurilor care îmi displac, sau cu care nu sunt de aceeaşi părere, evitând pe cât se poate asemenea momente. Desigur, că nu trăieşti toată viaţa aşa, şi desigur că apar uneori şi excepţii, dar eu vorbesc de principii şi de marea majoritate a cazurilor;
 
–          a treia situaţie şi cea mai delicată, este cea în care ţi se cere expres părerea. De fapt, aici apare problema şi aici se poate strica echilibrul. În acest caz, ştiu că nu trebuie să mint, căci nu suport minciuna. Aş putea de fapt, să spun că aici apare sistemul. În acel moment, spun ceea ce cred, într-un fel pe care îl fac cât mai suportabil posibil, având grijă aproape mereu să subliniez şi ceva ce îmi place la om şi să spun totul cu un ton cât mai cald şi mai plăcut. Eventual, vorbesc şi despre defectele mele, astfel încât persoana ce mi-a cerut părerea să nu se simtă cu nimic mai prejos decât mine, care apar cumva pe o poziţie de superioritate, fiind necesară exprimarea unei păreri negative, care ştiu sigur că va îi va produce omului din faţa mea o mică supărare.
 
În mediul online, lucrurile sunt mult mai simple, căci acolo nu prea apar astfel de solicitări. Iar primele două situaţii descrise mai sus, sunt extrem de uşor de gestionat, pentru că nu obişnuiesc să citesc decât bloguri care îmi plac şi am mereu ceva pozitiv de spus despre ele, fără a face nici cel mai efort în acest sens. Şi cred că cei care mă citesc de mai multă vreme, ştiu că obişnuiesc să exprim foarte des, aprecierile mele faţă de ceea ce citesc şi de persoana care a scris. Ce nu îmi place, nu citesc şi plec imediat de pe acea pagină.
 
În viaţa de zi cu zi, cea reală, reuşesc în foarte mare măsură, să fiu un om sociabil, care comunică uşor, fără a părea la fel de exaltată ca pe net, căci totuşi oamenii nu sunt foarte obişnuiţi cu prea multă laudă, şi pari puţin cam deplasat dacă exagerezi.
 
Ca urmare a aplicării acestui “sistem” am avut prieteni de când mă ştiu şi mai mult de atât oamenii îmi povestesc foarte multe din viaţa lor şi îmi cer şi părerea. Am conştientizat serios acest lucru, cu câţiva ani în urmă, când m-a întrebat o prietenă, cum se face că mie toată lumea mi se confesează şi îmi povesteşte tot felul de amănunte şi situaţii, pe care altora nu le-ar spune.
 
Atunci m-a surprins întrebarea şi i-am spus că explicaţia vine din faptul că şi eu vorbesc multe cu oamenii care îmi plac şi nu îmi ascund problemele, ci discut deschis despre ele. Şi asta este foarte adevărat, dar acum, scriind toate cele mai sus, îmi dau seama că şi „sistemul” de care v-am spus are importanţa lui.
 
Ei, acum, după atâtea vorbe, sper că am lămurit ce înseamnă diplomaţia feminină în opţiunea mea şi că ea nu înseamnă că noi nu suntem sincere, ci doar că ne-am preocupat să găsim căi mai blânde şi mai suportabile de a exprima sinceritatea.
 
Week-end plăcut
 
Mihaela Dămăceanu