| sursa |
Am descoperit recent că am o problemă. Mai precis, nu am descoperit acum, căci ştiam mai demult, ci am avut un moment din acela care te izbeşte în cap şi te marchează profund. Ca o revelaţie, aşa, ca să folosesc un cuvânt serios.
Sufăr de perfecţionism!
În tot ceea ce fac, am această problemă, dar o să exemplific puţin cu scrisul.
Prima etapă, care durează de ani buni, este la serviciu. Căci înainte de acest blog, am mai scris destul, la serviciu. Bineînţeles că acolo scriu cu totul alt fel de lucruri, şi anume adrese oficiale, pe teme specifice, cu aspecte economice. În cei 13 ani scurşi la actualul serviciu, scrierea acestor adrese a devenit din ce în ce mai importantă, ponderea acestor adrese crescând treptat, în defavoarea altor activităţi specifice muncii unui economist.
Şi cum face fata când are de făcut o adresă?
Ia dosarul şi-l citeşte, pentru a vedea situaţia acestuia, căci de ceva timp, aproape fiecare dosar, reprezintă o speţă distinctă, diferită de celelate, şi de obicei dificilă. Încerc să identific şi să înţeleg problema în evoluţia ei. Apoi, urmează redactarea răspunsului, unde trebuie să sintetizezi, mai pe scurt, sau mai pe lung, istoria problemei, şi apoi să răspunzi întrebării ce-ţi este adresată.
Prima dilemă a unui perfecţionist, este cât de mult sintetizezi povestea dosarului, încercând să nu te pierzi în amănunte ce nu au legătură cu subiectul adresei pe care o faci.
A doua problemă a unui perfecţionist, este textul în sine. Pentru că orice text, suportă nenumărate îmbunătăţiri şi poate fi învârtit de zeci de ori. O singură frază, poate fi sucită de câteva ori, dacă vrei să sune mai bine. Şi de obicei, cam asta fac. Bineînţeles că nu fiecare frază, căci m-ar apuca damblaua. Dar fac acest lucru destul de mult, chiar mai mult decât este cazul. Sunt foarte conştientă de asta, şi totuşi nu reuşesc să schimb acest obicei. Astfel încât, atunci când duc adresa la semnat, sunt deja sătulă de ea. Pentru că o duc obosită destul de sucirile mele.
Dar în 13 ani de suciri, am avut parte de mulţi şefi diferiţi. Şi am constatat că nu sunt singura care face acest lucru. Pentru că apoi, urmează altă tură de învârtiri de cuvinte, de tăieri şi de adăugări de amănunte, considerate irelevante/relevante pentru adresa în cauză.
Acum, trecem la blog.
Aici, se pun oarecum altfel problemele unui perfecţionist.
Prima este alegerea subiectului despre care scrii. Nenumărate interpretări pot fi aici. Este subiectul acesta interesant pentru cititorii mei? Am ceva de spus despre el? Pot să găsesc o interpretare originală? Pot să aduc amănunte noi? A fost un subiect despre care s-a scris mult, căci atunci ce rost mai are să-l abordez şi eu? Pot să-l scriu cu suflet şi pasiune? Foloseşte cuiva sau la ceva? Şi vă spun sigur că aş mai putea continua cu aceste întrebări, chiar dacă vi se pare că le-am epuizat, căci acesta este perfecţionistul. Dar aţi prins ideea şi e cazul să mă opresc.
Etapa a doua este aceeaşi de la serviciu: cât de lung îţi iese textul şi cât de mult intri în amănunte, ca să poţi transmite ideea, dar să nu plictiseşti. Altă problemă, vă daţi seama, nu?
Apoi, urmează calitatea textului, care fireşte că poate suporta o mulţime de îmbunătăţiri. Am citit o dată, demult, că un text bun este unul rescris. Asta era înainte de a mă apuca eu de blog, şi mă întrebam de ce? Am aflat răspunsul mai târziu. Nu mi se mai întâmplă foarte des acum, dar totuşi se întâmplă. Pentru că nu întotdeauna se leagă ideile şi cuvintele. Şi uneori, după ce ai terminat postarea, constaţi că ar suna mai bine dacă ai rescrie textul. Ai pune ideile în altă ordine, ai crea o tensiune a postării şi ai putea înfrumuseţa textul.
Şi astfel, am ajuns la un alt capitol, care nu există la serviciu, dar este foarte important într-un blog. Departe de mine pretenţia de a fi scriitor, dar sunt conştientă că şi printre bloggeri sunt foarte mulţi oameni care scriu bine. Şi de aceea îi citim. Şi în a scrie bine, contează toate cele de mai sus, plus frumuseţea scrierii, care este esenţială. Şi ce înseamnă aceasta? Un pic de poezie(sau mai multă), armonie, fantezie, originalitate, descrieri, claritate în idei, cursivitate, s.a.m.d. Adică, iarăşi, multe!
Apoi, contează cât de mult te-a prins subiectul şi cât de interesant îţi mai pare. Uneori, dacă nu postez imediat ce am scris, şi asta se mai întâmplă, renunţ la postare căci nu mai îmi place.
Ei, cum vi se pare?
V-am convins că sunt un perfecţionist?
Vă regăsiţi şi voi, mai mult sau mai puţin în anumite aspecte?
Şi care este scopul acestei lungi postări?
Să vedem dacă este bine să fii aşa.
Răspunsul meu sincer, este: NU.
Până la un punct, perfecţionismul este bun, aşa cum fiecare din etapele descrise sunt importante în munca pe care o fac. Dar trebuie să ne impunem limite. Trebuie să realizăm că pentru orice există doar o porţiune de timp alocată. Că mai important este să faci sarcina şi să duci la capăt munca, prezentând finalul. El poate fi permanent îmbunătăţit, este adevărat, şi ştiu bine asta.
Dar la un moment dat, acest efort este steril.
Pentru că în multe situaţii, deşi nu îţi vine să crezi sau să accepţi, contează şi cantitatea, nu doar calitatea.
Mihaela Dămăceanu
Cred ca orice om responsabil e perfectionist intr-o mai mare sau mai mica masura intr-un domeniu de interes pentru el. Asta-i de bine. Adica ma gandesc ca sa fii perfectionist la job e ok. Dar cand perfectionismul se extinde si in activitati care de altfel ar trebui sa te relaxeze, cred ca nu mai e de bine. Nu stiu insa cum se poate rezolva. Poate prin auto-disciplina, ca-n orice? Adica la un moment dat trebuie sa-ti spui un "gata!" si sa te relaxezi… Asa zic eu, care sunt imperfectionista total :))
Cred că şi la job există o limită. Pentru că la job sunt multe sarcini şi pierzând prea mult timp cu una, uneori nu mai apuci să le faci pe toate la timp. Personal, reglez acest aspect, dar cu eforturi inutile.
Care sunt activităţile ce ar trebui să mă relaxeze? Vezi, totul este serios :))
Sunt de acord că doar cu autodisciplină se poate rezolva.
Tu nu eşti imperfecţionistă, ci perfecţionistă cât trebuie.
Cunosc bine toate acele etape, le-am parcurs la inceput, mi-au distrus zilele si noptile si m-au facut sa fiu nesigura… Apoi am renuntat la intrebari, am scris ce am simtit, asa cum am simtit si gata. Oamenii au continuat sa vina la mine, chiar daca nu am mai modificatarticolele pana la distrugerea lor completa. :))))
Vienela, mulţumesc pentru încurajare. Înseamnă că există speranţă. Glumesc puţin, dar ştiu că pe măsură ce continui să faci ceva, rezultatele se cunosc. De exemplu, articolul acesta a fost scris dintr-o suflare. Nu am corectat decât câteva litere scăpate sau inversate(sper că pe toate, să-mi spuneţi când îmi scapă).
De fapt, perfecţionismul este o reflectare a neîncrederii.
Sincer, eu inteleg destul de putin perfectionistii, la modul general. Cred ca sunt putin obositori si pentru cei din jur si mai ales pentru ei insisi. E adevarat insa ca sunt un pic subiectiva, personal fiind destul de des adepta sintagmei "lasa, ca merge si asa" 😉
Ai dreptate, Dana! Puţin mai mult, obositori.
Din nefericire traim intr-o societate care glorifica oamenii ocupati si ridica workoholicii la grad de eroi. A exagera in orice, inclusiv in munca, nu este insa o virtute.
Cred ca niste instrumente bune pentru a combate perfectionismul sunt zicalele:
– Ia ce-ti trebuie (din lucruri, informatii, situatii, oameni) si restul lasa-l in pace.
(Take what you need and leave the rest)
– Fa-ti doar partea ta.
(Keep only your side of the street clean)
si mai cred ca perfectionismul decurge din nevoia de a avea control asupra a ceea ce ne inconjoara si a situatiei in care traim. Nevoia de control, la randul ei, este consecinta fricii (de a nu fi indeajuns de bun/frumos/competent, de a pierde aprobarea/atentia/afectiunea celor din jur) iar frica are un singur antidot: credinta 🙂
Bine-ai venit pe la noi, Carmen, şi mulţumesc frumos pentru aceste rânduri şi sfaturi bune.
M-ai pus pe gânduri!
Să ştii că nu făcusem legătura între perfecţionism, nevoia de control şi frică. Cred că ai dreptate. Mai ales în privinţa antidotului.
Chiar nu mă consideram un om fricos, deşi admiteam în ultimii ani(vag), apariţia unei frici greu de definit.
Mihaela am scris din experienta proprie 🙂 Exista toate sansele ca in cazul tau perfectionismul sa vina de la altceva, la mine a fost ce-am scris mai sus 🙂
Nu ştiu nici eu. Chiar mă gândesc serios Îmi place drumul pe care mergi tu.
Mihaela, eu nu sunt aşa de atent ca tine cu aceste etape. În primul rând încerc să scriu ceva ce mă atinge, ceva ce îmi place. Şi dacă sunt mulţumit, atunci îi dau drumul. Încerc să prind idei, de pe unde pot, dar scriu numai despre subiecte care mă interesează, altfel simt că nu reuşesc să transmit ceva. Şi mai sunt subiecte care au legătură cu propria mea experienţă. Singurul lucru unde sunt foarte atent este la corectură, şi modul cum sună. Citesc articolul de multe ori, pe măsură ce îl scriu, apoi la final îl citesc cap-coadă de câte ori e nevoie până ştiu că este gata!
Adrian, tu scrii atât de frumos şi bine, că nu ai nevoie de atâtea etape. Şi reuşeşti perfect să transmiţi emoţia. De nu ştiu câte ori mi s-a întâmplat să nu ştiu ce să comentez la textele tale pentru că orice aş fi spus, îmi părea prea banal, prea sec, prea distonant de textul tău frumos. Mi s-a mai întâmplat şi la Vienela, şi la alţii, şi nu o dată m-am întrebat ce caut eu pe lângă voi. Dar am continuat şi o voi mai face, că nu mai prea mai pot altfel. Pe texte mai de utilitate şi uneori, când sunt într-o bună dispoziţie şi ceva mai apropiat de literatură.
Iar în dialogul poetic dintre tine şi Adriana, e greu să mai poată interveni şi altcineva.
Corectură fac şi eu, şi tot mai scapă câte o literă lipsă sau o mică greşeală pentru care îmi cer scuze cititorilor. Îi invidiez pe cei din presă care sunt corectaţi de alte persoane. Este mult mai uşor să vezi greşelile într-un text pe care nu l-ai scris tu.
Un week-end frumos!
🙂 Cred ca sunt usor perfectionista. Nu dau niciodata drumul unui text pana nu imi place cum suna. Il citesc de cateva ori…in primul rand ca sa vad daca toate frazele suna fluente si exprima exact ceea ce am dorit dar si ca sa corectez eventuale scapari de litere. Dar depinde si de felul textului, Daca povestesc despre ceva ce-am facut azi, de pilda, textul nu e unul foarte elaborat, e suficienta transmiterea informatiei. Daca insa scriu o poveste, ceea ce mai scriu din cand in cand, acolo sunt mai pretentioasa cu mine insami 🙂 Slefuiesc pana simt ca e bine, uneori renunt la bucati intregi de fraze.. sau apar altele. Insa nu regret niciodata faptul ca am pierdut ceva mai mult timp cu acele texte…
Păi Elly, cred că este o caracteristică a zodiei noastre.