Am citit Onoare de Elif Shafak, mai pe drum, mai pe seară, mai în parc păzindu-l pe Mihnea în interminabilele lui ture de bicicletă. Este prima  carte din cele comandate de la Elefant. Am înlocuit una din ele, cu Onoare  la sfatul unei colege foarte avizate.

Atât de incitantă a fost descrierea ei, încât a fost cea cu care am început.

M-am tot gândit cum aş putea defini această carte, cât mai pe scurt şi mai cuprinzător. Cuvântul ce mi-a venit în minte, a fost TULBURĂTOARE. Chiar aşa, cu majuscule. Am citit-o pe nerăsuflate şi dacă mai eram studentă sau liceană, nu o lăsam din mână, până nu era gata.

Nu vreau să v-o povestesc, ca să o puteţi savura. Vă dau doar câteva repere pentru a vă face o idee. Dar tema este dezvăluită de titlu şi toată cartea este un întreg lanţ de întâmplări, care conduc la cea mai cumplită acţiune posibilă, făptuită culmea, în numele onoarei. 
Cartea începe cu un capitol în care Esma, o tânără turcoaică născută şi crescută în Londra, mama a două gemene, face un  drum către închisoarea Shrewbury, pentru a-l lua pe fratele ei în ziua eliberării. 
Firul logic al acţiunii începe însă, în 1945 într-un sat kurd de lângă Eufrat, unde Naze-o aspră femeie, aduce pe lume primele gemene. Supărată pe Allah, că i-a mai dat încă două fete, pe lângă cele 6 pe care deja le avea, Naze decide să nu mai vorbească până când acesta nu îi explică, „în amănunt şi convingător” de ce nu îi oferă un fiu. Când este vizitată de bătrânii satului ce încearcă să îi explice că face un sacrilegiu şi că Allah vrea să o audă vorbind, că altfel ar fi făcut-o peşte, Naze îşi revine şi caută nume fetelor.

„Chiar în seara aceea, cănd tatăl lor s-a întors acasă, fetele s-au grăbit să-i dea vestea cea bună:

– Tată! Tată! Mama vorbeşte.

Oricât de mulţumit ar fi fost să-şi audă nevasta vorbind iar, Berzo s-a întunecat la faţă când a aflat ce nume le dăduse copilelor abia născute. Clătinând din cap, a rămas tăcut preţ de câteva clipe apăsătoare.

– Soartă şi Destul, a murmurat în sfârşit, ca pentru sine. În fapt, nu le-ai dat nume copilelor. Ai făcut o plângere către ceruri.

Naze  a plecat privirea spre picioare, cercetând un deget care i se iţea printr-o gaură din ciorapul de lână.

– Numele ce ascund duşmănie ar putea să-l supere pe Făcător, a urmat Berzo. De ce să atragem mânia Domnului asupra noastră? Mai bine să rămânem la nume obişnuite şi să fim în siguranţă.

Spunând acestea, a lăsat să se înţeleagă că are în minte alte nume: Pembe şi Jamila-Trandafiria şi Frumuseţea. Nume asemenea cuburilor de zahăr ce ţi se topesc în ceai, dulci şi supuse, fără asperităţi.”

De aici, scriitoarea ne plimbă în timp, spaţiu şi mintea personajelor. Cu o măiestrie ce aminteşte de covoarele orientale, înnoadă şi deznoadă firele poveştii, ducându-ne ba în satul de pe malul Eufratului, ba în Istanbulul muncitoresc al anilor 70, ba în Londra, în Hackney, sau în închisoarea Shrewsbury, în anii 90.
Pentru un scurt moment, am avut impresia că mă voi încurca în poveste şi că voi pierde şirul datorită deselor schimbări de planuri. Dar nu a fost aşa, istoria derulându-se uşor, cu pagini ce se dau repede, curios să vezi ce se mai întâmplă cu personajele, fie ele într-o casă de squaterri din Londra sau în satul de la graniţa Turciei cu Siria. Acolo a rămas Jamila, devenind moaşă-vraci, trăind izolată, în apropierea contrabandiştilor, în timp ce Pembe se căsătoreşte cu Adem, cu care pleacă întâi la Istanbul şi apoi la Londra. Perioada din Istanbul este puţin prea scurtă, deşi descrie de acolo, un episod cutremurător.
Pembe va avea trei copii, a căror istorie va fi de asemenea prinsă parţial în carte, ajungând astfel la a treia generaţie a familiei pornite de pe malul Eufratului. Primul este Iskender, pe care sora lui-Esma,  îl ia din închisoare la începutul cărţii. Tot ea este cea care povesteşte destinul mamei şi al familiei. Al treilea copil se naşte în Londra şi devine un muzician cunoscut.
În finalul cărţii, Elif Shafak introduce două răsturnări de situaţie. Pe de-o parte au farmecul lor, pe de altă parte mi-au părut puţin forţate. Sau doar una dintre ele, deşi anulează efectul celeilalte.
Onoare este o carte pe care v-o recomand din tot sufletul. Un roman tulburător şi captivant, despre familie, sărăcie, destin sau chiar fatalism, credinţă amestecată cu superstiţie, luptă şi resemnare. Şi peste toate acestea, o mare problemă, nu numai a societăţii turce, ci şi a comunităţilor de imigranţi turci, fie  ei în Londra sau altundeva: crima în numele onoarei.
Elif Shafak a dedicat acest roman „celor care văd şi celor care aud”. 
Iar eu îi voi dedica o postare separată, întrucât mi-a făcut o impresie extraordinară şi am răscolit Internetul după date despre ea.
Mihaela Dămăceanu