Vă spuneam ieri că mi se făcuse puţin dor de perioada profesoratului meu. Au fost primii mei ani de muncă, făcuţi cu drag şi pasiune, şi cu ceva rezultate foarte bune pe la olimpiadele şcolare. Au fost ani de intensă implicare, curşi cu o ardere puternică, până la epuizare. Apoi, a trebuit să caut altceva. Ceva în care să reintru cu aceeaşi ardoare, în care să reîncep să ard, să simt pasiunea şi emoţia.
De aceea am avut şi săptămâna trecută, o nouă activitate.
Ca să simt iarăşi flacăra. Chiar dacă emoţional mă epuizează.
Dar nu despre acest dor şi flacără, vroiam să vă povestesc azi.
Ci despre un alt dor, pe care l-am simţit brusc, într-un respiro de câteva minute.
Un dor, pe care l-am auzit prima dată, cu ani în urmă, la o dragă colegă.”Mi-e dor de Laura mică!”. Pe vremea aceea, eu nu aveam copii şi nu am înţeles cum îi poate fi dor de copilul ei(Laura), care avea cam 20 de ani şi care locuia împreună cu mama ei. Mi-a explicat că nu este acelaşi lucru, chiar dacă o vede zilnic. Îi era dor de ea, mică.
Deşi băiatul meu nu este încă de 20 de ani, ba chiar mai are foarte puţin până face doar 9 anişori, înţeleg abia acum cum îţi poate fi dor de propriul copil, de când era mai mic. Căci timpul acela s-a dus, şi nu te mai întâlneşti cu el. Şi copiii se schimbă, cu fiecare etapă. Fiecare astfel de etapă este diferită, şi e tare bine să te bucuri de ea, atunci, la vremea ei.
Căci trec atât de repede, de nici nu ştii, nici nu simţi şi nici nu te bucuri.
Şi apoi te-apucă dorul.
Dor de perioada când îl ţineai în braţe cât puteai, ba chiar plîngea el să-l ţii în braţe, şi tu nu mai puteai.
Dor de pupat cât vrei, pielicică albă, fină şi pufoasă.
Dor de ochişori lucitori şi faţă permanent râzătoare.
Dor de cârlionţi, obraji bucălaţi şi mers nesigur, legănat.
Dor de acea puternică legătură cu tine, care se diminuează pe măsură ce trece timpul.
Dor de copilul tău mic…
Calitativ, aceste fotografii nu sunt foarte bune, dar feţişoara aceasta bumflică, de pe la un an şi ceva, mi-a mai liniştit puţin dorul.
Probabil că nu sunt singura ce simte acest dor….
Şi dacă nu l-aţi experimentat încă, aşteptaţi să mai treacă ceva timp şi veţi vedea.
Mihaela Dămăceanu
Off, şi mie mi-e un dor de mă doare. Uneori nici nu pot privi la fotografiile de când era Cristi mic, că nu mă mai opresc din plâns. Probabil că depinde de starea mea, căci alteori reuşesc să le privesc şi să zâmbesc laaaarg.
Fotografia cu Mihnea şi Mihai făcând gimnastică pe covor e nemaipomenită! 🙂
Eram sigură, că de ieri ai scris că ţi-e dor de bebele tău. Am zâmbit când am citit, constatând iar, a nu ştiu câta similitudine, că eu tocmai scrisesem acest text.
Nu se vede prea bine, dar nu este Mihai în poza aceea. E finul nostru, după care Mihnea era topit. De câte ori venea, se juca mult cu el, îl arunca în sus, îl învârtea şi îl trântea pe pat, gâdilundu-l. Râdea de nu mai putea!!!
Chiar ieri ma uitam la S.i ma intrebam unde s-a dus bebelusul meu…asa m-a luat o nostalgie!!Nu vorbea si abia se ridica in picioare, acum turuie si se catara peste tot, are idei proprii si o smecherie…te invarte cum vrea el.Si Cati creste si se lungeste si mai ca ne vine sa oprim timpul…
Frumos dor…
Of, Mihaela, m-a lovit un plans…colegii au crezut ca am patit ceva…Si chiar asa este, Edi are deja 13 ani si mi-e tare dor de el, cel mic si scump si mamos, iubitor, culegator de flori pentru mami, pupacios, vesel…S-a schimbat atat de mult…Slava Domnului ca retraiesc acei ani din nou, prin Corina. Felicitari pentru modul emotionant in care scrii, esti minunata, iar pozele cu Mihnut sunt superbe !
Te pup, cu drag !
Raluca T
Raluca, deci toate mămicile simţim acest dor. Uite aşa ajungem să înţelegem bunicii, care de-abia aşteaptă nepoţii şi mereu sunt mai calmi şi mai înţelegători decât părinţii.
Cu şmecheria, cred că devine caracteristica isteţilor aceştia de copii ai zilelor actuale. Că aşa ne învârt pe degete…Şi stai să vedem când o începe şi Căpşunica cu învârtitul..În concluzie, să ne trăiască puişorii şi să fie sănătoşi!!!!!!
Vă pupăm!
Da, Corina!
Raluca, bine-ai venit pe la noi şi mulţumesc pentru cuvintele frumoase! Şi pe mine m-a emoţionat mult ce ai scris, amintindu-mi de "culegătorul de flori", de care uitasem. Am trecut şi eu ieri pe la tine, şi mi-a plăcut blogul. Adresa blogului Ralucăi T este aceasta:http://drumulspremaibine.blogspot.ro/
Eşti fericită, într-adevăr, cu Corina, ca toţi părinţii cu mai mulţi copii. Şi noi am fi vrut, DAR…
Te pup şi eu, cu drag şi te aştept mereu, cu mare plăcere!
O zi minunată!
Buna dimineata, dragele mele. Normal ca subscriu si eu cu mare drag. Cred ca am trecut recent prin asemenea moment si imi aduc aminte ca am postat pe facebook poze una langa alta, pentru a se observa diferenta dintre varsta de un anisor si jumatate si 5 si respectiv 7.
Culegatorul de flori inca se manifesta din fericire si pentru ca imi aduce atata bucurie, il incurajez sa o faca mereu si nu numai catre mine. Ma refer, bineinteles la Alex, care are clasa lui majoritara formata din fetite. Le cucereste cu cele mai mici si ciufulite floricele…:)))
Cand nu are la indemana floricele adevarate, cauta prin magazin pe cele artizanale… si imi spune in timp ce imi ofera floarea cu un gest demn de invidia oricarui cavaler: "Ta dah!!" Mi se topesc genunchii instant…:))
Pupici
R
Bună, scumpa mea! Mi s-au topit mie genunchii, doar citind ce ai scris, d-apoi ţie, mămica lui! Te rog să îi transmiţi iubitului Alex, mii, şi mii, şi mii… de pupici şi floricele de la mine şi să îl rogi să păstrezi acest frumos obicei.
Îmi amintesc de fotografiile pe care le-ai postat.Suuuper-frumoase!!!
Este clar că încercăm toate astfel de momente, dar la voi, cu doi copii, am zis că vin ceva mai tîrziu.
Vă îmbrăţişăm cu mult, mult drag!
na, ca am aflat cum il cheama pe Prunc 🙂
Si mie imi e dor de fratele meu cand era mic, mereu simt asta. Intre noi e diferenta de 10 ani si in mare parte l-am crescut. Mai mereu zic cate un cuvant haios, cum spunea el cand era mic; el nu mai tine minte cuvintele astea, dar eu da. Tare dulce mai era! 🙂
Frumos, Daniela! Chiar nu m-aş fi gândit că şi unei surori i se poate face dor. De fapt, este firesc, dacă aproape l-ai crescut. Chiar frumos!