Ne propusesem încă de la sfârşitul lui septembrie, să îl înscriem pe Mihnea la karate şi la un curs de desen şi rămăsesem restanţi cu aceste promisiuni. Acesta este motivul pentru care le-am prins în dorinţele din acest an. Spuneam acolo, că unul din cursuri era deja început, dar nu vă povestisem nimic despre el.
        Pe la mijlocul lunii decembrie, Mihnea a început cursul de karate. Desenul se află în studiu, că tot caut, şi caut, şi caut…   
         De ce am ales tocmai karate?
       
        În primul rând, pentru că Mihnea trebuia neapărat să înceapă un sport şi cred că nu are nici un rost să scriu despre rolul benefic al sportului. Este un copil plin de energie şi era cazul să fie canalizată într-un mod mai organizat, decât săritul şi ţopăitul prin casă. Am ales karate, considerând că artele marţiale lucrează şi pentru corp dar şi pentru minte. În plus, ca părinte, îţi pică bine ideea de a şti că copilul tău va învăţa să se apere. Îmi amintesc de o discuţie ce a avut loc cu ceva în urmă, în care  directoarea grădiniţei, mă sfătuia să nu îl dăm la karate pentru că îl va face violent. Având în vedere că doamna lucra permanent cu copiii, sfatul acesta m-a urmărit mult timp şi m-am tot gândit dacă are dreptate. Această părere, venea total în contradicţie cu ceea ce ştiam noi. Discutând cu oameni care au practicat diferite arte marţiale, niciodată nu remarcasem violenţa şi aflasem doar lucruri pozitive despre practicarea lor. Auzindu-ne discutând, Mihnea a spus mereu că vrea să meargă la karate şi ne-am hotărât să încercăm.
  

        Am optat pentru cel mai apropiat curs posibil, ce se desfăşoară la doi paşi de casă, adică la şcoala nr. 39. Pentru început, nu ştim cum vor merge lucrurile şi cât timp va continua, aşa că am ales fără să ne informăm prea mult, varianta cea mai uşoară şi convenabilă ca preţ. Pentru trei şedinţe săptămânal, de o oră şi jumătate fiecare, preţul este de 60 lei pe lună. Zic eu, că este foarte rezonabil.
        După prima şedinţă, a revenit acasă entuziasmat. Întrucât trebuia să cumpărăm kimonoul, l-am întrebat dacă doreşte să continue şi a răspuns da, fără nicio ezitare. Atât cât ne cunoaştem noi copilul, credem că va continua, întrucât mişcarea este o mare bucurie pentru el. Îşi dorea de mult să meargă la karate şi nu am avut cum să îl ducem, până acum. Antrenamentele sunt foarte solicitante. După prima şedinţă era rupt de obosit dar se tot rostogolea cu încântare, prin casă. A doua zi mergea ca un robot, pentru că îl dureau toţi muşchii.
    

        A făcut Mihai şi un mic filmuleţ în sală, cu telefonul. Are nu ştiu ce erori, aşa că am fotografiat băiatul îmbrăcat în kimono, acasă. Motiv să vă mai arătăm şi brăduţul nostru, pe care tot întârziem să îl scoatem, că tare ne este drag…
   
       La a treia şedinţă, am fost şi eu să îl văd. M-a durut sufletul văzând ce trânte încasează, dar m-am consolat cu faptul că în prima lecţie au învăţat cum trebuie să cadă pentru a nu se răni.

         Avem parte de un sen-sei foarte serios, care i-a chemat toată vacanţa la curs şi a ţinut şedinţe de 3 ore, în loc de 1 şi jumătate, cât plătisem. Şi dacă tot am abordat şi latura financiară, pentru că ar putea fi informaţii utile unor cititori, să vă mai spun că apărătoarele au costat 80 lei şi kimonoul 90 lei. Şi nu am văzut, până acum, material atât de bun.

         Un week-end superb,

         Mihaela Dămăceanu