Cam aşa arăta Botoşaniul iarna trecută. După cum se poate vedea după obrajii foarte roşii ai lui Mihnea, era un frig de crăpau pietrele, ceva spre -20 grade. Ştiu că şi în Bucureşti a fost foarte frig anul trecut, dar în Botoşani este şi acum la fel.
M-am gândit să vă scriu tocmai astăzi, câteva rănduri despre acest oraş şi să vă arăt câteva poze făcute anul trecut, datorită faptului că este ziua în care s-a născut Mihai Eminescu, tocmai în oraşul despre care mai avem şi noi, una-alta de povestit. Insist pe această precizare, pentru că eu ani întregi, rămăsesem cu impresia greşită, că s-ar fi născut la Ipoteşti. Acolo a copilărit, locul exact în care s-a născut, fiind casa pe care v-o arăt mai jos, fotografie după care am scotocit în mod special, în „arhiva noastră personală”.
Deşi, Primăria a renovat o parte importantă a centrului vechi, nu îmi dau seama de ce nu au renovat exact casa în care s-a născut poetul, un loc pe care orice turist ce ajunge prin Botoşani, ar dori să îl vadă. Şi, în paranteză fie spus, nu înţeleg nici de ce nu promovează şi nu profită deloc de ceea ce ar fi trebuit să fie un punct important în turismul cultural al acestei ţări. Se vede cât de bine arată etajul casei, în următoarele două fotografii.
Aceasta este biserica Uspenia, situată la doi paşi de casa poetului, monument istoric ce face parte din zona pe care au reuşit să o renoveze.
Şi am mai ales două imagini din centrul vechi, aşa, doar ca să vă faceţi o idee despre oraş.
Şi pentru că tot am fost acolo, mai există ceva ce m-a impresionat şi despre care nu am scris nimic până acum. Anul trecut pe vremea aceasta, obişnuiam să-mi petrec dimineţile la bibliotecă. Înfofoliţi pâna-n dinţi, plecam printre nămeţi, să-l duc pe Mihnea la şcoală, după care o viram spre biblioteca judeţeană.Vroiam să scriu, şi mergeam acolo, în primul rând pentru a fi într-un loc unde este linişte şi în al doilea rând pentru a nu sta doar în casă.
În perioada aceea scrisul nu prea mergea, că mai mult stăteam să citesc decât să scriu. Dar locul acela m-a impresionat prin dăruirea şi munca pe care o vedeam. Deşi, stând de vorbă cu alte persoane, aflam că în oraş nu este mare interes pentru activitatea culturală, impresia mea nu a fost niciodată aceasta. Nu fac comparaţie cu Bucureştiul, ci cu oraşul meu natal şi cu alte mici oraşe de provincie, care însă, nu sunt luate ca reper de sărăcie, aşa cum se întâmplă cu Botoşani. În oraşul meu, şi în multe altele de provincie de nivelul Botoşaniului, nu am văzut două teatre, filarmonică, galerie de artă cu expoziţii lunare, muzee de talia celor din Botoşani şi nu în ultimul rând, o bibliotecă judeţeană impresionantă.
Cu un fond de carte de 500.000 de volume şi cu o colecţie foarte valoroasă de manuscrise eminesciene(pe care proprietarul a vrut să o doneze la Ipoteşti, dar nu a reuşit că nu au luat-o), cu mediatecă şi trei sedii, cred că este un reper foarte important pentru un oraş mic. Şi cel mai mult, m-a impresionat frecvenţa activităţilor culturale gratuite pe care le desfăşurau: seri de lectură, expoziţii de carte, dezbateri tematice dedicate culturilor altor ţări, cursuri de vară de limbi străine, etc. Am văzut multe grupuri de copii, aduşi în vizită de profesorii de limba română şi mai ales, vreau să vă spun că sala de lectură era aproape mereu plină. Nu este o sală la fel de mare ca cele din Bucureşti(50 de locuri, dacă nu mă înşel), dar mă bucuram că venea lumea.
După frecvenţa cu care îi vedeam şi cărţile pe care le studiau, identificam oamenii din sală. Veneau studenţi care învăţau pentru sesiune, elevi care lucrau diverse referate pentru şcoală, avocaţi, profesori, câţiva ziarişti şi alte persoane a căror profesie nu izbuteam să o identific. Aveau wirelles şi era o categorie de cititori, liceeni în general, care venea doar pentru Internet.
Probabil că nu va citi aceste rânduri, dar vreau să transmit un salut, o mulţumire şi un gând bun, uneia dintre bibliotecarele cu care am mai stat de vorbă şi de la care am învăţat câte ceva despre viaţă şi înţelepciune. Am plecat din Botoşani, fără a-mi lua la revedere şi vreau să îi spun acum, că mi-a fost tare dragă.
Mihaela Dămăceanu
P.S. Am ales o celebră strofă eminesciană, pentru a-i acorda şi marelui poet, măcar câteva secunde din ziua de azi.
Un articol foarte frumos, Mihaela. Felicitari!
Mulţumesc frumos, draga mea! Ehee, câte ai tu frumoooaseee! Mie îmi plac mai mult ale tale. O zi uşoară şi plăcută!
Când am văzut dimensiunea caracterelor strofei, să mă ia cu rău. Erau aşa de mititele pentru că nu mă pricep prea tare cu Bloggerul asta. Eu le setasem la fel ca textul şi ele nimic. După 3 încercări, am reuşit să le scriu cum trebuie şi mi-a venit sufletul la loc.