“La mulţi ani!” au spus joi la plecare, un număr remarcabil de colegi. Am răspuns şi eu la fel, uimită de această urare. Este drept, că în ultimii doi ani, nu am fost printre ei de ziua românilor, dar am fost înainte timp de 12 ani şi încă alţii înaintea lor, prin tot felul de şcoli. Şi nu îmi amintesc să fi auzit această urare. Şi nu cred să nu fi remarcat, dar lăsăm deschisă această posibilitate.

         Scriu aceste rânduri astăzi cu bucurie, pentru că urările acestea, cele câteva steaguri pe care le văd atârnate la ferestrele unor apartamente vecine, şi alte manifestări ale unui sentiment patriotic în faşă, m-au pus pe gânduri.
         Concluzia care se poate desprinde, este că românii au depăşit o anumită etapă şi reintră cumva, într-un firesc al lucrurilor şi simţirilor.
            Mi s-a părut că în toţi aceşti 23 de ani de la revoluţie, poporul acesta care în sfârşit avea dreptul să se exprime liber, a protestat, conştient sau inconştient, la toată mascarada în care comuniştii transformaseră sentimentul firesc al iubirii faţă de ţara şi locul tău. Început întâi ca o reacţie la exagerarea din perioada comunistă, a continuat apoi ca o reacţie împotriva celor care atât de prost ne-au condus în aceste două decenii. În paranteză fie spus, vă mai amintiţi de cei 20 de ani profeţiţi de Silviu Brucan? Putem constata acum, cu amărăciune, câtă dreptate a avut, chiar dacă la vremea aceea, a stârnit o avalanşă de proteste.
            Să revenim deci, la protestele românilor. Ca şi cele 4 decenii şi ceva de comunism, următoarele au fost, tot grele. Un alt registru de greu, într-o cu totul altă orânduire. În toată degringolada acestor ani, părea că nimeni nu mai vrea sau nu mai poate să arate sentimentul firesc al dragostei faţă de ţară. Mai mult chiar, vizibilă era doar denigrarea. Ceea ce se exprima, era doar nemulţumirea şi partea rea a românilor. Se trecuse la opusul vremurilor comuniste. Parcă ţara aceasta şi oamenii ei, nu mai aveau nimic bun şi valoros, parcă nu mai apreciam nimic şi parcă la noi totul era doar rău şi afară totul era doar bun.
        Şi parcă, prea mulţi români plecau. Şi celor care sunt aleşi să ne conducă şi să facă lucrurile să funcţioneze mai bine în această ţară, nu le păsa. Au plecat oamenii şi continuă să plece, în căutarea unor tărâmuri cu mai multă oportunitate. Şi, pe de o parte este firesc, pe de altă parte este trist. Pentru că unii chiar pleacă de nevoie, împinşi de la spate de rate şi de grija hranei pentru copii. Autocarele sunt pline de femeile noastre, care îngrijesc bătrânii din vest şi de bărbaţii români care muncesc din greu, pe  şantierele altor ţări. Şi această categorie de români, nu a plecat pentru nici pentru aventură, nici pentru a experimenta viaţa pe “tărâmul făgăduinţei”, unde regulile sunt reguli şi legile sunt legi. Aceşti oameni, nu puţini, au plecat pentru că acasă nu au de lucru, sau pentru că salariul este cu totul şi cu totul insuficient. Şi pentru această categorie, sentimentul apartenenţei nu mai are relevanţă.
Cealaltă categorie, a plecat pentru a explora şi a cunoaşte pe viu, altceva. Şi nu este nimic rău în asta. Aşa cum avem libertatea de alege să stăm aici şi să sperăm că odată nu vom mai fi copleşiţi de probleme, şi poate vom face şi noi ceva bun pentru locurile acestea, tot aşa, cine doreşte să plece, să vadă, să cunoască, să înveţe, are dreptul şi libertatea să o facă. Fără a fi judecaţi şi denigraţi. Suntem români dar tot aşa suntem şi cetăţeni ai acestei mari şi frumoase lumi. Şi dacă vrem să cunoaştem lumea, avem tot dreptul. Este un drept, pe care 44 de ani nu l–am avut şi acest lucru nu a fost firesc.
Scriu acest lucru, şi ca o reacţie la un articol interesant, pe care l-am citit zilele trecute. La prima vedere, mi-a părut că ideea centrală a fost că românii trebuie să stea acasă. La a doua şi mai profunda vedere, am sesizat că autoarea este deranjată de atitudinea românilor plecaţi din ţară. Adică, de obiceiul deranjant al unei categorii de români plecaţi(subliniez UNOR români, pentru că nu toţi fac aşa), de a critica încontinuu, ţara aceasta.  Aici, mărturisesc că sunt perfect de acord cu ea. Deşi psihologic, până la un punct, se poate înţelege reacţia lor. Pentru că inconştient, se face mereu o comparaţie. Dar, a o ţine cu aceste comparaţii la infinit, şi a ajunge să îţi fie ruşine că eşti roman, este jenant şi nedrept.
Dar, revenind la manifestările de antiromânism, să spun aşa, pe care le-am văzut şi în ţară, tot ce pot spune este: complicate sunt mecanismele istoriei, ale psihologiei umane, şi individuale, dar şi colective. Şi îi las pe alţii mai deştepţi şi mai în tema ca mine, să continue să dezbată aceste complexe mecanisme.
Eu atât am vrut să spun: am observat că românii au conştientizat că se trecuse în cealaltă extremă, referitor la dragostea de ţară, şi că mă bucur, că ne-am mai trezit. Şi mai aud vorbindu-se şi despre părţile bune ale acestui loc şi popor.
Căci, avem şi multe lucruri cu care putem să ne mândrim.
Mă grăbesc să închei, pentru că Mihnea al nostru, vrea să meargă să vadă defilarea.
Mihaela Dămăceanu
P.S. Au început şi să se întoarcă români.
Iar Mihnea, foarte marcat şi impresionat de mulţimea de filme istorice pe care le vede şi iar le vede, a spus să vă punem un filmuleţ. Şi cum blogul este al băiatului, comanda este comanda. La mulţi ani.
P.P.S. “Aici m-am născut şi aici aş vrea să mor”, zice patriotul cel mic.