De cinci luni, de când m-am reîntors în Bucureşti, am căpătat un bun obicei.

Acela de a merge duminica la biserică!
Relaţia mea cu Dumnezeu şi cu biserica este una foarte specială. Cu suişuri şi coborâşuri, cu întrebări fără răspunsuri. Cu întrebările unui om prea raţional. Şi totuşi, la un moment dat sau mai bine zis într–un lung interval dat, omul acesta prea raţional, a înţeles că sunt multe, prea multe lucruri, pe care raţiunea nu le mai poate explica. Şi atunci a început să–şi întoarcă cu speranţă privirea spre Dumnezeu. Că mi s–a întâmplat de la vieţuirea în Botoşani, sau că mi s–a întâmplat de la oboseala responsabilităţii pe care o porţi continuu pe proprii umeri, atunci când te îndoieşti de forţa divină, nu ştiu exact să vă spun. Ce ştiu, este că eram încă la Botoşani şi ne hotărâsem să revenim în Bucureşti, când am gândit că simt nevoia de a merge la biserică atunci când ne vom reîntoarce în capitală. Mi–a venit acest gând, ca un sprijin. Pentru că îmi era teamă că relaţia mea cu Dumnezeu, se va dilua prin revenirea în Bucureşti.
Din fericire, nu s-a întâmplat aşa. Am reuşit să merg în fiecare duminică. Nu stau foarte mult şi nici nu pot explica foarte bine de ce mă duc. Dar doresc să merg şi mă simt bine cu ceea ce fac. Şi nu mă mai simt atât de obositor de responsabilă de tot ceea ce se întâmplă în viaţa mea. Pentru că înainte, mă simţeam vinovată de tot ce nu ieşea, nu mergea şi nu se întâmpla bine, atât în viaţa mea cât şi în viaţa tuturor persoanelor dragi mie. Era prea mult! Şi probabil tot din prea multă raţiune, am putut să înţeleg că nu totul depinde de mine. Şi atunci când înţelegi şi accepţi, devine mai uşor. Şi înveţi să ceri ajutor şi să primeşti ajutor. Accepţi că sunt lecţii pe care trebuie să le primeşti, uneori fără să le înţelegi. Accepţi că viaţa bazată doar pe raţiune are o limită şi înţelegi că acest fel de viaţă este o formă de orgoliu. Orgoliul de a te crede superştiutor şi de a dori să înţelegi şi să controlezi totul. Când ţi se luminează mintea şi sufletul şi pricepi că nu poţi, viaţa se schimbă şi devine mai uşoară. Deşi totul este mult mai complex decât pot eu să exprim aici, chiar dacă acest motiv ar fi singurul şi tot ar fi suficient să doresc să continui ceea ce am început.
Rândurile de mai sus se referă strict la persoana mea. Mihai a fost întotdeauna mult mai credincios decât mine iar copilului nu am vrut să îi impun să meargă la biserică, pentru că eu fac acest lucru. 
În week-endul care a precedat începerea şcolii, eram singură cu Mihnea, căci tati adusese băiatul şi plecase înapoi pentru încă o săptămână. 
Neştiind cum să fac, l-am întrebat pe Mihnea dacă doreşte să vină cu mine sau preferă să stea singur acasă.
A rămas puţin pe gânduri, apoi mi–a răspuns hotărât că merge şi el. “Doamna de religie a spus că dacă mergem duminica la biserică, în săptămâna următoare se întâmplă ceva şi putem face  mai multe lucruri!” 
Şi uite cum învaţă oul pe găină, că tot mă gândeam eu cum să mă organizez mai bine, ca să pot izbuti să fac mai multe treburi, decât reuşeam înainte.
Răspunsul a venit de la Mihnea.
Şi includ această discuţie în categoria lecţii de la copiii noştri, că tot mă gândesc şi sucesc în cap acest subiect, pentru a–l pune odată pe hârtie.
Nu am ştiut, nu am auzit şi nu mă m-am gândit niciodată la asta. 
De aceea, l–am întrebat dacă mersul la biserică te ajută să te organizezi mai bine.
“Nu, mami! Face Dumnezeu o minune, şi izbuteşti să realizezi mai multe în acelaşi timp!”

A-ha!

Şi ne-am dus împreună duminica aceea şi toţi trei duminicile următoare.
Şi dacă vă gândiţi, aşa cum şi eu aş face, dacă s-a întâmplat ceea ce i-a învăţat “doamna de religie”, vă răspund că da.
Nu ştiu dacă este o mică “minune”, nu ştiu dacă Mihnea a înţeles bine şi nici nu vreau să le mai ştiu pe toate.
Important este, că acesta este rezultatul.
Şi că avem o minune de băiat!
Şi că lumea este plină de aceste minuni de băieţei şi fetiţe! 
Sau fetiţe şi băieţei!
O duminică minunată!
Mihaela