Ştiţi care este cel mai mare câştig pe care l-am obţinut, scriind pe acest blog?
Încrederea!
Încrederea în mine!
Faptul că există persoane dragi care citesc ceea ce scriu, m-a ajutat foarte mult până acum. Dacă la început scriam cu teamă, citind şi recitind de multe ori orice rând, am ajuns acum, după 6 luni de la începerea acestui blog, să scriu relaxat ceea ce gândesc şi să public postări scrise dintr-o suflare.
Pornind de la această constatare, am găsit inspiraţia de a scrie o postare plănuită mai demult, despre modalităţile de a le dezvolta copiilor noştri încrederea de sine.
Era de mult în plan, pentru că subiectul ne-a preocupat întotdeauna. 
Cu mult înainte de a face acest blog, adică de când am trecut de faza scutecelor şi a biberonului pentru Mihnea.
Am considerat la unison, şi eu şi Mihai, că dezvoltarea încrederii de sine, este unul din cele mai importante daruri pe care i le-am putea face copilului.
Ca să fim drepţi şi corecţi, acest dar nu depinde doar de noi.
Mai intervine aici şi mama natură, sau ursitoarele, sau Dumnezeu!
Şi le mulţumim pentru că ne-au ajutat, copilul nostru fiind înzestrat cu cele necesare pentru a avea pe ce lucra.
Dar am mai lucrat şi noi puţin!
Am lucrat, pentru că este necesar. Mulţi dintre noi am simţit pe propria piele, cât este de grea viaţa fără încrederea în tine. Mulţi dintre noi avem multe calităţi neexploatate şi neexplorate, din lipsă de încredere în propria persoană. Mulţi dintre noi  am pierdut trenuri în viaţă, pentru că nu am avut încredere că putem urca în ele şi călători mai departe!
Aşa ne-au crescut pe noi. Am constatat că este o mare problemă a „generaţiei cu cheia de gât”, cum frumos am văzut spus, pe undeva pe Facebook. Nu aduc nici o vină nimănui. Părinţii noştri au făcut tot ce au ştiut şi putut ei, ca să ne ofere o viaţă mai bună. Atât au putut, atât s-a putut.
Scriu astăzi despre acest subiect pentru a–l reliefa şi a încerca să va fac un pic mai conştienţi de importanţa extraordinară a încrederii în propria persoană.
M-am gândit ce am făcut şi ce am mai putea face pentru a adăuga un plus încrederii de sine, în cazul lui Mihnea. Şi fără a avea pretenţia de a epuiza acest foarte important subiect, iată ideile mele despre ce trebuie făcut:
1. Iubiţi-vă necondiţionat copiii şi arătaţi-le dragostea! Este condiţia intrinsecă a calităţii de părinte şi desigur că orice părinte îşi iubeşte copilul. Dar cred eu că aici mai şi greşim. Greşim pentru că nu arătăm suficient sentimentele noastre. Ne supărăm prea tare pe ei dacă nu au rezultatele şcolare pe care le dorim. Nu simt mereu dragostea noastră necondiţionată. Noi suntem primii care ar trebui să le arătăm copiilor dragostea. În primul rând pentru că este normal şi în al doilea rând pentru că nu o va face prea multă lume din exterior.
2. Acordaţi-le atenţia şi timpul vostru. De câte ori nu ni se întâmplă să picăm frânţi de treburi seara, fără a fi avut timp şi pentru copil. Treburile casnice sunt o necesitate, este adevărat, dar copiii noştri sunt mai importanţi decât ele. Există timp pentru copil dacă vrem să îl găsim. Există şi modalităţi de a mai diminua din treburile casnice, dacă vrem. Una ar fi să ne convingem soţul şi chiar copiii că trebuie să se implice mai mult în acestea. Astfel apare şi o mai bună comunicare în familie dar ne şi eliberăm timp, pe care îl putem apoi, dedica copilului. Un alt exemplu l–am primit pe Facebook. Îmi scria un domn care locuieşte lângă un parc, cum a observat cât de mult vorbesc mamele la telefon, în timp ce copiii trăgeau de ele să meargă acasă. I–am răspuns că în opt ani de ieşit zilnic cu copilul în parc, nu am văzut copii să tragă de părinţi să meargă acasă, ci invers. Dar cu vorbitul la telefon, are dreptate. Şi nu vreau să spun că nu trebuie să vorbim la telefon, doar că, şi mie mi s–a părut uneori că se vorbeşte cam mult.
3. Lăsaţi-i să facă ceea ce îşi doresc. A fost răspunsul lui Mihnea când i–am cerut părerea despre subiect. Mă gândisem şi eu bineînţeles, dar am vrut să subliniez că el a considerat acest lucru ca fiind cel mai important. Şi îmi amintesc cum nu mă lăsa mama să fac mai nimic, în afara învăţatului. De câte ori spuneam că doresc să merg la vreun curs, fie că era de croitorie, de fotografie sau de chimie, răspunsul era acelaşi: “Nu vei mai avea timp de lecţii!”. Dacă vroiam să fac singură o prăjitură, spunea că voi murdări toată bucătăria. Când am vrut să îmi fac o bluză, mi–a spus că mai bine aş învăţa. Nu prea pricepeam de ce se comportă aşa, pentru că oricum învăţam, dar aţi înţeles ideea. Am încercat pe cât posibil, să nu repet aceste greşeli. Copiii nu sunt obosiţi ca noi, şi doresc să experimenteze, să încerce, chiar să înveţe. Din lipsă de răbdare, nu îi lăsăm. Şi de oboseală, ştiind că va trebui să adunăm după ei. Dar astfel le tăiem elanul. Şi nu facem bine deloc. 
4. Încurajaţi-i să facă şi activităţi noi, altele decât cele la care se gândesc ei. Poate nu este evidentă legătura cu încrederea de sine, dar uneori le este teamă să încerce anumite activităţi. Dacă îi ajutăm să depăşească această imensă barieră a fricii, copilul capătă încredere. Experimentează reuşita şi normal că şi încrederea va creşte. În plus, ajută la cunoaşterea şi la descoperirea unor talente sau înclinaţii, pe care poate altfel nu le–am fi observat.
5. Apreciaţi-i şi lăudaţi-i! Vorba bună şi încurajarea îi bucură. Îi face să dorească să repete lucrul pentru care au primit atenţia şi i–a făcut să se simtă bine. Despre puterea cuvântului bun, am scris AICI. Cuvântul bun şi cald este foarte important pentru orice om, fie el şi adult. Vă daţi seama că efectul lui, este înzecit în sufletul unui copil.  
6. Explicaţi-le că toţi greşim. Şi ei, şi alţi copii, şi alţi adulţi, şi noi când am fost mici, dar şi acum. Îmi amintesc, copil fiind, cum credeam că adulţii nu greşesc niciodată, că prea erau siguri de ei şi ne certau pe noi, mai mereu. În plus, mi se părea că nici alţi copii nu greşeau, pentru că eu nu vedeam când erau certaţi. Mie mi se părea că doar eu fac rele şi deseori mă simţeam vinovată că nu sunt un copil bun. În realitate, era exact invers, dar nimeni nu îmi spunea asta. Acum, părinte fiind, am observam că lui Mihnea i–a fost foarte multă vreme teamă de întuneric. Mi–a venit ideea de a–i spune că foarte multor copii le este frică de întuneric şi chiar şi unor adulţi. Si dacă unora nu le este teamă de asta, este foarte posibil să le fie teamă de altceva. Am simţit imediat la el, o uşurare. Este un copil mândru şi îşi doreşte să fie curajos, ca toţi băieţeii de altfel. Nu îi plăcea ideea că simte frica. Nici nu recunoştea acest lucru. L–am luat pe ocolite pentru a ajunge la acest subiect, dar când a aflat că şi alţii trec prin asta, a acceptat mai uşor.  
7. Explicaţi–le consecinţele faptelor lor, în loc de a–i certa când greşesc. Nu le induceţi teama de a gresi. Adică nu îi certaţi foarte tare sau exagerat. Toţi greşim. Tuturora ni se întâmplă. Dacă fac ceva foarte, foarte grav, atunci da. Dar altfel, este mult mai bine să le explicăm consecinţele şi urmările, decât să îi luăm cu cearta. Să ne amintim că ei chiar nu ştiu foarte multe lucruri şi că nu au deprinderi. Copilul nu înţelege de ce trebuie să se spele pe dinţi. Prin explicaţii şi perseverenţă, noi trebuie să le formăm deprinderile. Pentru el, joaca este treaba cea mai importantă. Prea multă ceartă duce copilul la neîncredere sau la indiferenţă. 
8. Încurajaţi la maximum participarea la concursuri şi întreceri, pentru a se putea evalua, a se obişnui cu concursul şi a învăţa să accepte rezultatul real, dar şi înfrângerea. Nu trebuie să creadă că sunt neapărat cei mai buni, trebuie să îi învăţăm să accepte că sunt şi alţii foarte buni, dar să facă efortul de deveni pe cât de buni posibil. Să apreciem efortul depus de copil pentru a se pregăti şi a participa, nu neapărat rezultatul. Dacă acesta nu este strălucit, trebuie să îl încurajăm spunându-i că este foarte bine că a participat şi că data viitoare va fi mai bine dacă va depune un efort mai mare. În felul acesta, îl învăţăm să nu renunţe, ceea ce este foarte important pentru viitorul lui. 
9. Încurajaţi-i să spună ce gândesc şi să ceară ceea ce îşi doresc. Spun aceasta, pentru că de multe ori copiii ne deranjează când vorbim şi ne cer prea multe. Aceasta este percepţia generală. M–am gândit cum este şi din perspectiva copilului. Când ne întâlnim noi adulţii, de obicei trimitem copiii în altă cameră sau nu îi lăsăm să vorbească şi ei. Normal că trebuie să înveţe să nu întrerupă şi să asculte şi pe alţii, dar asta nu înseamnă că trebuie goniţi din cameră sau ignoraţi total când au şi ei o părere. Şi lor le plac musafirii. Şi ei vor să stea cu aceştia. Nu este politicos să îi întrerupă pe adulţi! Aşa spune toată lumea. Dar mă întreb cât este de politicos din partea noastră, să nu îi ascultăm şi pe ei. Şi mai ales, care este efectul pe termen lung, al acestei atitudini. Referitor la a cere ceea ce doresc, ştiu bine că ei cer mult. Dar oare nu ajungem să îi îngrădim prea mult, atunci când încercăm să contracarăm exagerarea lor de a cere. Nu din acest motiv, credeţi că există adulţi care s-au obişnuit să nu ceară nimic? Nici de la soţ sau soţie, nici de la colegi, nici de la şefi, nici de la viaţă. Mi–a spus odată o colegă mai înţeleaptă decât mine că nimeni nu va veni să îţi spună cât eşti de bun, sau capabil, sau deştept, etc. Nu este în totalitate chiar aşa, dar este mult mai aproape de realitate decât situaţia inversă. Şi atunci, trebuie să îi învăţăm ce şi cât se poate cere, când şi de unde. Mai degrabă decât să nu ceară nimic.
10. Învăţaţi–i că dorinţele se pot îndeplini! Cu muncă şi efort! Am conştientizat de mult, citind cartea din care aproape toate am învăţat-“Mama şi copilul” de Emil şi Herta Căpraru, cum le spunem exagerat de mult, “NU”. NU fă aia, NU pune mâna pe aia, NU lua de pe jos, NU te du acolo, etc. Dacă eşti atent, constaţi cât de mult spunem NU. Şi apoi ne mirăm că mai târziu auzim în jur, atâta NU. Nu iese, nu merge, nu se poate, nu merită. Mai bine să–i învăţăm că se poate! Le va fi mult mai de folos în viaţă!
             Mihaela Dămăceanu