“Dumneavoastră nu greşiţi niciodată mâncarea?” a fost o replică a doamnei învăţătoare Rada, care iarăşi m-a surprins pozitiv. În timpul unei şedinţe cu părinţii, a rostit-o de două ori, ca argument al ideii că greşeala face parte din noi şi ne însoţeşte întreaga viaţă. Cu atât mai mult, este prezentă în copilărie, atunci când totul este un început.
Doamna învăţătoare a marturisit că dânsa mai greşeşte uneori mâncarea. Şi eu la fel! Şi fiecare femeie la fel! Se mai întâmplă uneori, să o facem prea sărată, prea nesărată, prea fiartă sau prea nefiartă, să o mai ardem, etc. Şi nu ne ceartă nimeni şi nu este un capăt de ţară, deşi o facem de ani, şi ani, şi ani.
Dar totuşi, de câte ori nu ne trezim certând copiii, când greşesc?
Atitudinea faţă de greşeală, mai précis teama de a nu greşi ne este indusă în anii copilăriei. Nu ai copilăriei mici, ci în anii şcolii. Cel mai mare rol în inducerea acestei frici aparţine părinţilor şi profesorilor. O facem inconştient, fără să ne dăm seama, din lipsă de răbdare şi din cauza stresului care ne copleşeşte viaţă. Uităm că învăţarea nu este uşoară, uităm că şi noi am greşit, având pretenţia de la copii, de a fi foarte atenţi, de a asculta şi a reţine din prima. Îi certăm când greşesc şi fără să vrem ajungem să le inspirăm teamă, să le formăm frica de greşeală. Aşa s–a întâmplat cu noi şi aşa facem şi noi cu proprii copii.
Discutam cu o prietenă, care, conştientizând lucrul acesta a ajuns la psiholog. Era foarte nervoasă şi nu mai avea nici un pic de răbdare cu copiii ei. Îi ajuta la teme, dar îi timorase complet. Uneori, îi mai şi atingea. De frică, copiii se blocau total. După o perioadă de terapie, a ajuns să înţeleagă cât rău le făcuse. A învăţat să se calmeze şi a ajuns să poată lucra cu ei, cu răbdare. Rezultatele s–au văzut imediat în notele copiilor. Uneori, mai ridica puţin tonul. Se calma rapid, văzând cum băieţii se blocau.”În acel moment, în mintea lor apărea teama că îi voi bate iarăşi, şi nu mai înţelegeau nimic din ce explicam. Slavă cerului, că le–am înţeles reacţiile şi am putut să–mi schimb atitudinea!”
Din păcate, nici eu nu sunt un monument de răbdare. Până în luna mai, când am revenit în Bucureşti, Mihnea dorea de foarte multe ori, să facă temele cu mine. Mă enervam destul de des, pentru că începea repede să plângă. Cum nu ştia ceva şi nu înţelegea explicaţiile mele, i se umpleau ochii de lacrimi. Sfărşeam prin a ridica tonul şi până la urmă îl prelua tati. Cred că plângea de ciudă că nu înţelege, dar şi datorită reacţiei mele. Săptămâna viitoare începe şcoala şi voi face tot posibilul să nu se repete aceste momente.
Uităm, sau nu conştientizăm că toţi greşim. Greşim mereu, mai mult sau mai puţin, atât în lucrurile de rutină, dar mai ales când vrem să facem ceva nou. Greşeala nu este o vină. Greşeala este inerentă. Aşa cum spune proverbul a greşi este omeneşte. Şi nu avem de ce ne teme. Orice drum nou are greşelile lui. Încerci să le eviţi, încerci să te informezi, pentru a face cât mai puţine greşeli, dar tot faci. Greşeala este pe orice drum şi face parte din orice drum. Rolul ei este de a ne învăţa. Nu vei învăţa la fel din greşelile altora, ca din ale tale, oricât de mult te–ai strădui. Acesta este rolul ei. De a ne şcoli. Făcând greşeli, dar făcând ceva, înveţi mai mult, decât nefăcând greşeli dar nefăcând nimic. Teama de a nu face greşeli este cea care ne ţine pe loc. Nu ne urmăm visurile de teama de a nu greşi. De teama de a nu fi judecaţi şi criticaţi. De teama eşecului.
În ceea ce mă priveşte, un cuvânt rău face cât 10 bune. Pe cele bune le uit sau cred că sunt spuse din politeţe, dar pe cele rele nu le uit şi le consider sincere. Aceasta este, una din greşelile pe care le fac cel mai mult.
Şi nu vreau să îmi învăţ copilul la fel. Vreau să formez un copil care să aibă încredere în el şi să îl ajut să evolueze, neinducându–i teama de a greşi.
Mihaela Dămăceanu
P.S. Norocul nostru este tati, care prin atitudinea lui faţă de greşeală, contrabalansează influenţa mea. Până acum, Mihnea este un copil cu încredere în el.
oooo, daaaa, trebuie sa ai mare grija cu construirea si consolidarea increderii. iti spun din experienta proprie, caci si tata, Dumnezeu sa-l ierte, ridica tonul si nu neaparat ca eu nu intelegeam. asta ma timora maxim si am ramas de atunci cu o teama de tonuri ridicate.
nu stiu cum e la baieti, dar la fete eu spun ca increderea in sine este esentiala pentru o viata usoara si normala. de fapt, la baieti ar trebui sa fie la fel.
Si la noi in casa a fost la fel si de aceea spun ca inconstient transmitem teama. Uite cum reactionez asa cum am invatat in copilaria mea.!Desi nu vreau asta, stiind cat de importanta este increderea in tine. Asa cred si eu, este la fel si la baieti. Ba ei, chiar incearca in viata sa mascheze problemele, mult mai mult decat femeile. Asa ca bine ar fi sa izbutim sa ii insuflam cat mai multa incredere, ca sa nu mai lupte sa mascheze neincrederea.
Da. Un subiect foarte important si cu multe aspecte intrisece, care toate duc, fie ca ne place sau nu, la anii copilariei. De fapt, majoritatea reactiilor pe care le avem ca adulti la anumiti stimuli in viata, au radacini adanci infipte in copilarie, in anii formarii noastre ca fiinte.
In cazul meu, imaginea "autoritara" a reprezentat-o tatal. Mama era pansamentul care amortea "durerea" cuvintelor si atitudinilor de gen alb-negru.
Acest aspect din perioada copilariei mele, m-a invatat pe nesimtite, ca atunci cand voi fi parinte la randul meu, am sa fac exact pe dos. Nu s-a manisfestat in mine, decat atunci cand am inceput sa particip la viata baiatului meu cel mare, in rolul de tutore. M-am surprins neavand rabdare si ridicand aceleasi pretentii absurde subconstiente, cu mare grija lasate ca mostenire de tatal meu. M-am oprit. La fel si respiratia mea. Am realizat cu stupoare ca Alex era pe cale sa devina copilul care am fost eu la 7, 8, apoi 9 ani si tot asa, care stia ca poate mai mult. In ziua de azi, pot sa spun, cu mare fericire in suflet, ca am daramat traditia din familia in care am crescut. Alexandru are un potential infinit de a invata, de a crea, de a visa. Nu vreau si nu voi permite nimanui sa limiteze, obstructioneze sau devieze ceea ce este lasat de la Dumenzeu. Copiii nu sunt ai nostrii, nu ne apartin nici o clipa. Ei vin de la Dumnezeu, iar noi avem decat indatorirea de a-i creste si de a-i forma cat mai bine posibil.
Teama este cel mai mare dusman al tuturor. Daca am putea intelege cu adevarat ce efecte negative are asupra vietii si evolutiei in general, ne-am scutura intr-un instant de ea. Am putea sa realizam tot atunci, ca nu avem de ce sa ne fie teama. A gresi, intr-adevar este uman. Au facut-o si parintii nostrii, si parintii lor si ceva imi spune destul de clar, ca si parintii parintilor parintilor nu au facut exceptii deloc. Daca nu ar fi fost facute greseli, nu ar fi existat evolutie. Evolutia este rezultatul greselilor.
In concluzie, teama de greseala ar trebui sa devina acceptarea ideii de greseala, deoarece a gresi este uman, si a fi uman va duce intotdeauna la evolutie.
Excelent Ramona, tot comentariul. Uneşte şi continuă postarea mea, cu cele două comentarii şi pune o concluzie perfectă. Este cea mai bună concluzie a tot ce am scris noi aici. Deşi ne străduim cât putem să nu greşim, tot ni se întâmplă. Tuturora. Important este să ne străduim cât putem şi să nu renunţăm la strădanie, cu toate greşelile inerente. Fără teamă, pentru că doar aşa evoluăm! Şi vroiai să nu îmi pară rău, că pe celălalt l-am pierdut?
Multumesc mult, draga mea. Esti nascuta pentru a scrie.
Sa nu iti para rau, ti-am mai spus, regretele nu isi au loc in viata noastra, atata timp cat acceptam ca totul are un rost si o menire, chiar daca nu intelegem mereu sau la timpul potrivit.
Mulţumesc din suflet, draga mea Ramona. Eşti tu o dulce! Comentariul tău este atât de frumos şi de bine scris, că sunt mândră că îmi îmbogăţeşte blogul, cu idei atât de pozitive, profunde şi înţelepte. Te invit, oricând crezi că o idee, sau o temă, sau o întâmplare, poate fi de folos unui părinte să mi-o trimiţi şi o voi posta cu mare drag. Acelaşi lucru este valabil, pentru oricare dintre prietenii şi cititorii acestui blog. Nu contează stilul, ci ideea. Dacă ne prezintă o informaţie utilă, ne deconectează, ne învaţă sau ne emoţionează, îmi va face mare plăcere să o public.