Se apropie începerea anului şcolar şi după cum observ din căutările de pe Google care ajung pe blogul meu, părinţii încep să se informeze despre şcoli şi grădiniţe.
 
          De aceea, m-am gândit că ar fi util să mai scriu ceva legat de aceste subiecte, iar astăzi voi aborda subiectul şcolilor.
  Prima idee a fost o comparaţie între şcoala  de pe vremea noastră şi cea de azi precum şi la impresiile din perioada mea de profesorat. Voi lăsa această variantă pentru altă dată, fiind mai potrivite acum informaţiile mai recente.
 
Iar acestea provin doar din experienţele mele de părinte şi implicit ale lui Mihnea de elev.
 
Voi face deci, o comparaţie între şcolile din Bucureşti, vizitate în vederea înscrierii băiatului în clasa I şi cea din Botoşani, în care, urmare mutării noastre acolo, Mihnea a frecventat clasa I.
 
La începutul ultimului an de grădiniţă, ne–am interesat de şcolile situate în apropierea casei şi mai ales de învăţătoare. În paranteză fie spus, în situaţia în care locuieşti în Bucureşti, am considerat întotdeauna că dacă am de ales între o şcoală de renume şi o învăţătoare foarte bună dintr–o şcoală de cartier, aleg a doua variantă. Precizez că nu locuim central. Motivul principal este traficul infernal din acest oraş şi nu văd rostul pentru care să chinui zilnic copilul, cu un drum de cel puţin o oră. Consider că, la nivelul claselor mici, cel mai important lucru este să aibă o învăţătoare bună.
 
Am vizitat câteva şcoli şi am găsit o doamnă învăţătoare despre care am aflat lucruri foarte frumoase şi mi-a lăsat şi mie o impresie excelentă. Şcolile însă, mi-au lăsat un gust amar.
 
Amar, foarte amar…
 
Dacă în ceea ce priveşte clasele I–IV, lucrurile mi–au părut în ordine, elevii ciclului secundar m-au speriat. I-am văzut pe micuţi în clase, pe holurile şcolilor şi în curte şi nu m–a frapat nimic. Era totul obişnuit, aşa cum am ştiut şi am văzut întotdeauna copiii. Unii mai săreau, alţii mai ţipau, sau alergau, sau râdeau. Totul normal. Nimic altfel de cum ştiam eu că erau copiii. Dacă pe cei mici, i–am văzut coborând frumos scările, civilizat şi disciplinat, cei mari păreau aproape scăpăţi de la închisoare. Trânteau uşile de m-am mirat cum de mai pot exista uşi în acea clădire. Alergau pe holuri ca scăpaţi din balamuc. Ţipau şi făceau o hărmălaie de am crezut că râmân fără timpane. Inclusiv în uşa secretariatului. Tot în uşa secretariatului era o grămadă mare de băieţi, care trăgea de o fată întinsă complet pe jos. Nu am identificat foarte bine dacă fata râdea sau ţipa, din cauza zgomotului cumplit din holul şcolii. M-am dus şi i-am potolit, am ridicat fata şi i-am certat puţin. S-au potolit un minut şi au reînceput. Fata râdea. Părea că îi făcea chiar plăcere   
 
I–am întrebat dacă se bat sau se joacă şi fata mi–a răspuns că se joacă.
 
Apoi a venit la mine cu o plângere, un băieţel.  Clasa a–V–a sau a VI-a. Îl înjurase altul.
 
Ca un buuuun mediator, am împăcat copiii. 
 
În toată această perioadă-10 minute, 15 minute-, NU a existat nici o reacţie din secretariat.
 
NU a ieşit nimeni, NU a spus nimeni nimic.
 
Am intrat, când a venit doamna pe care o aşteptam.
Nu m-am putut abţine să nu am nici o reacţie şi le-am spus:
„Am stat aici puţin, pe hol, şi m-am îngrozit de ce am văzut!”
Răspunsul a fost:
„Şi noi! Tot timpul!”
Aha! Deci aşa stau lucrurile pe la voi.
Te îngrozeşti tot timpul dar nu faci nimic.
Ce pot să mai zic.
Mai bine tac.
Şi mă duc acasă şi sun o fostă colegă, care are doi copii, mai mari decât Mihnea. Şi îi povestesc, destul de şocată, ceea ce am văzut.
„Aşa este peste tot!” vine prompt răspunsul ei.
Şi iar nu mai ştiu ce să mai zic.
Ce pot să vă spun este că nu era aşa. În 1996, când am plecat eu din învăţământ, nu era aşa. Nu lipseau profesorii total de pe holuri, nu erau secretare absolut inerte şi nu erau copiii atât de apucati.
M-am gândit că îl vom lăsa pe Mihnea într-o şcoală apropiată, dar în clasele mari, nu este de făcut şcoală aici.
      
Concluzia fiind luată, ne-am văzut de anul de grădiniţă şi de viaţa noastră destul de agitată, din acea perioadă.
A trecut aproape un an, şi în iulie anul trecut, într-un moment de cumpănă dar şi dintr-o dorinţă de schimbare, ne hotărâm brusc să ne mutăm la Botoşani.
 
Intrăm într-o agitaţie fizico-psihico-emoţională nebună, şi pe 21 august eram acolo.
            Cum acolo am locuit central, am luat la analizat şcolile apropiate. La trei paşi era Şcoala de artă, la care învăţase şi Mihai. Ne–am gândit să încercăm acolo, ţinând cont şi de faptul că Mihnea are ceva înclinaţii artistice, deşi am o reţinere referitoare la specializarea de la vârste atât de mici.
 
Nu l-am putut înscrie, pentru că toate clasele erau formate din primăvară şi nu mai era nici un loc. După mai multe cercetări, ne-am oprit la Şcoala nr. 17 şi la D-na învăţătoare Rada Nastasia. Şef de investigaţii şi de înscriere, fusese de data aceasta Mihai, într-un drum precedent pe care îl făcuse singur. La câteva zile după 1 septembrie, când reîncepe viaţa în şcoli, l-am luat pe Mihnea de mânuţă şi ne-am dus să vedem şi noi şcoala şi să le cunoaştem pe doamnele directoare şi învăţătoare.
 
Şi iar am o surpriză.
 
Dar invers!
 
Mi–a plăcut!
 
Am înţeles că şcoala este mai nouă şi că şi–a câştigat deja un renume, prin rezultatele bune pe care le–au obţinut. Are câţiva ani, dar nu ştiu exact câţi.  Se vedea că este mai nouă, pentru că iese din tipicul construcţiilor clădirilor de şcoli, pe care le cunoaştem cu toţii, de pe vremea când ne mai tremura şi nouă sufletul prin băncile acelea învechite. Este o clădire pătrată, cu o curte interioară, tot pătrată bineînţeles, ca la locuinţele spaniole. Toate coridoarele sunt luminoase, pentru că au pe o latură ferestre spre curtea interioară. Acolo, un decor frumos era pregătit să întâmpine copiii şi noul an. Un brad mare, plin de mici obiecte făcute de copii. Toată şcoala era luminoasă, cu panouri pline de picturi, fotografii, hărţi distractive şi diplome. Multe diplome, foarte multe diplome.
 
Şi mi–a mai plăcut foarte mult intrarea profesorilor şi scara. Spaţioasă, largă, luminoasă, impresionantă. Mi–a rămas în memorie o asociere cu o scară de mare hotel de epocă. Ca spaţiu şi lumină vorbesc, nu ca stil arhitectural, căci acolo vorbim de cu totul şi cu totul altceva. Nu au şcolile româneşti parte de astfel de clădiri. Şi pe scară decorul era foarte reuşit.
 
În spatele clădirii este o foarte mare sala de sport. Curtea este cam mică, dar există compensare datorită sălii.
 
Apoi a început şcoala şi am scris în martie despre deschiderea anului şcolar. Am spus acolo(Şcoala în provincie se numeşte– poate mă ajută cineva cu un sfat că nu ştiu cum să pun linkul aici) că a fost cea mai frumoasă deschidere de an şcolar pe care am văzut-o în viaţa mea. Nu scriu astăzi despre doamna învăţătoare, pentru că şi aşa m-am lungit foarte tare şi subiectul este şcoala. Dar nu pot să trec mai departe, fără a spune că surpriza şi bucuria mea cea mai mare, legată de şcoala din Botoşani, nu a venit de la clădirea şcolii, ci de la calitatea actului didactic şi a celor care îl efectuează. Mi-a plăcut clădirea şcolii, este foarte adevărat, dar cel mai mult am fost impresionată de ce se făcea acolo. Am spus dedicaţie şi aşa spun şi acum. O altă postare în care vorbesc despre calitatea actului didactic este Lecţia deschisă cu părinţii-apel pentru profesori şi părinţi. Pe aceasta o găsiţi în topul postărilor unde a fost multă vreme, pe primul loc.
 
În plus, am criticat şcolile din Bucureşti, pentru nişte impresii care nu au legătură cu actul şcolar, şi corect este ca în articolul de azi, să prezint şi pentru Botoşani aceleaşi aspecte.
Am avut timp, după începerea anului, să observ foarte bine comportamentul elevilor.
Tot de holuri, tot din afara clasei.
Altceva, faţă de ce v–am povestit mai sus.
Adică, un comportament normal.
De copiii bineînţeles. Dar normal.
Îi vedeam dimineaţa pe cei mici şi la prânz pe cei mari. În primul rând, că am uitat să vă spun că intram în şcoală. Aceasta nu era păzită de personal de securitate şi părinţii puteau intra în şcoală. Bine, nu este nimic rău în faptul că în Bucureşti sunt păzite şcolile. Subliniez, că noi puteam intra oricând în şcoală, ceea ce nu poţi face în şcolile bucureştene. Administratorul era permanent la uşă, cu ochii pe toată lumea. Senzaţia mea a fost că ştia toţi părinţii. Oricum, nu am auzit niciodată de vreun incident care ar putea duce la ideea pazei plătite a şcolilor.
Apoi, pe holuri, copiii mai alergau. Dar normal, în limitele a ceea ce am ştiut întotdeauna, că înseamnă un comportament copilăresc. Ştiu cât de mult a explicat copiilor şi a insistat D-na Rada asupra problemelor de comportament. La începutul anului, auzeam mereu aceste discuţii, la sfârşitul orelor, purtate cu copiii şi părinţi. Reţin că de multe ori insista asupra alergatului pe coridoare şi le atrăgea mereu atenţia să meargă pe mijlocul culoarului, pentru a nu fi loviţi de uşile ce se puteau deschide brusc, de către elevii repeziţi. Dar oricum, uşile nu se deschideau ca la Bucureşti.
Nu pot afirma că nu sunt probleme în comportamentul elevilor, în Botoşani. Probleme sunt peste tot. Vreau doar să spun, că acolo, copiii sunt altfel. Zici că eşti într–o şcoală, nu într–un balamuc.
Şi este păcat că se întâmplă aşa!
Ştiu că este un pic incorectă comparaţia. Am comparat nişte şcoli bucureştene de cartier, cu o şcoală centrală, sau semicentrală, din Botoşani.
Poate că ar fi fost mai bine să fi înscris copilul şi aici, tot undeva în centru.
Nici nu mai ştiu. Dar nici mersul cu autobuzele bucureştene, o oră sau chiar o oră şi jumătate pe zi, nu este o fericire. Doamna învăţătoare, însă, îmi place foarte mult.
Se ştie că însingurarea şi pierderea de identitate care apare în oraşele foarte mari, schimbă comportamentul.
Dar e prea repede în clasa a V-a. 
Mihaela Dămăceanu
P.S. Am mai vizitat încă o şcoală. Şcoala generală nr. 7. La fel de frumos!