Nu ştiu dacă fac bine scriind despre acest subiect, întrucât presupun că toată lumea cunoaşte răspunsul din start.
            Dar să vedem întâi ce înseamnă părintele perfect. Probabil una dintre cele mai corecte definiţii ar fi următoarea: părintele căruia copilul, nu îi poate reproşa nimic,, niciodată. Există aşa ceva?  Bineînţeles că răspunsul este nu. După cum nu există om perfect, tot aşa nu are cum să existe nici părintele perfect, indiferent cât de mult ne-ar plăcea să fim noi acela.
            Şi totuşi, de ce m-am apucat să scriu despre această temă.?
În primul rând, pentru că la fel ca mulţi alţii, mă preocupă acest subiect şi mi-aş dori să fiu un părinte cât mai apropiat de cel perfect. În al doilea rând, pentru că vreau să vă povestesc o întâlnire cu nişte părinţi care mie, prin ochi de  mamă, mi-au părut perfecţi. Era în toamna anului trecut, în ultima zi a unei foarte frumoase excursii la Frankfurt, într-o ploioasă dimineaţă de duminică, cum sunt atâtea pe acolo. Doar că pe la ei nu plouă torenţial, cum se întâmplă acum la noi, sau dacă se întâmplă, nu ţine prea mult. Oricum, ne obişnuisem cu vremea şi aceasta nu ne ţinea în casă. Şi chiar dacă ar fi plouat torenţial tot aş fi plecat pentru că nu puteam rata o întâlnire cu o personalitate culturală, al cărui nume, din păcate, nu vi-l pot destăinui. Am ajuns la locul întâlnirii cu câteva minute înaintea orei stabilite, îndeajuns cât să facem nişte fotografii în faţa grupului statuar, cu taurul şi ursul, din faţa celebrei Burse din Frankfurt pe Main.
 Când au apărut, am fost surprinsă să văd un cuplu ce părea foarte tânăr, deşi ştiam că nu sunt chiar de douăzeci şi ceva de ani, două persoane foarte plăcute, creole, cu un băieţel blond, blond, cu tenul deschis. Unul dintre cei mai frumoşi copii pe care i-am văzut în viaţa mea, aproape rupt din soare de frumos, vorba poveştii. Prezentările fiind făcute, am intrat în restaurant şi am luat loc la masă. Impresionată de modestia şi bunul simţ al vedetei noastre muzicale, dar şi de cât de bine vorbea soţul ei, atât germana cât şi engleza(noi eram împreună cu un american), am petrecut împreună aproape două ore. Frumosul pui de om, aproape de trei anişori, a început să deseneze, folosindu-se de culorile oferite cadou de restaurant. Remarcabil a fost pentru mine, cum în timpul mesei şi a discuţiei purtate de adulţi, fiecare dintre cei doi părinţi se ocupa pe rând de copil, izbutind să nu îl neglijeze nici un moment. Cu foarte multă răbdare, au desenat cu el, i-au luat mânuţa şi i-au arătat cum se ţine creionul, au vorbit permanent şi cu el. Bineînţeles că până la urmă tot s–a plictisit de noi şi a început să exploreze restaurantul. Fără a fi scăpat din ochi nici un minut, a mers încetişor, din ce în ce mai departe de noi, trecând curios pe la toate mesele ocupate, uitându-se lung şi studiind toţi clienţii. Cam un sfert de oră,   a vorbit cu unii, a luat loc la mese lângă alţii şi s-a tot plimbat, pendulându-se şi pe la masa noastră. În acest timp nimeni nu i-a spus să vină înapoi la locul lui, deşi repet că nu era pierdut din vedere nici o secundă. După ce s-a plictisit şi de cercetarea mediului înconjurător a trecut la alergări şi la patinaj pe culoarul sălii. Toată lumea era calmă, inclusiv ospătarii, cărora li se cam juca printre picioare. Eu, care niciodată nu am lăsat băiatul să facă ce vrea într-un loc public, urmăream faza cu mult interes. Nemţii nu păreau deranjaţi cu nimic. Unii îl ignorau total, alţii vorbeau cu el sau îi zâmbeau. Nici unul dintre părinţi nici nu s-a ridicat, nici nu l-a chemat. Copilul făcea efectiv ce dorea. Punctul culminant, a venit în momentul în care a luat-o pe sub mese. La aproape toate cele ocupate, a intrat sub masă şi a ieşit pe partea cealaltă, exact lângă unul din clienţi. O persoană care citea ziarul, aproape s-a trezit cu el în braţe şi atunci a aruncat o privire înspre noi. Doar atât. O privire. Nici iritată, nici reprobatoare. În acel moment mama a ridicat din umeri şi a spus “I’m sorry!”. Apoi, tatăl lui l–a dus afară, unde s–au jucat împreună. Nu ştiu cum pare totul, povestit, dar vă asigur că nu era ca domnul Goe.  Era dulce şi lipicios. Cred, că dacă mama sau tatăl ar fi fost impacientaţi şi i-ar fi interzis să se mai joace în stilul lui, deranjant pentru noi, atunci ar fi putut face mult mai rău.
Stăteam şi mă uitam siderată şi ceea ce mi-a trecut atunci prin cap a fost că aceşti părinţi sunt perfecţi. Atâta căldură şi armonie, într-o familie, nu am văzut niciodată până acum. Mai văzusem scene aproximativ similare, dar nu la noi şi nu cu părinţi români. Dacă un copil ar face în România astfel de scene, părinţii ar îngheţa de ruşine şi nu ar şti cum să îşi stăpânească mai bine odrasla sau să plece mai repede din locul respectiv.
 Ideea de a fi un părinte foarte bun, ne preocupă pe toţi. Pornim cu intenţia de a face pentru copilul nostru tot ceea ce putem, credem că ne vom controla şi stăpâni nervii oricând, ne dorim să nu îi atingem niciodată şi să avem a bună comunicare cu ei, să fim prietenii lor cei mai buni. Din păcate, lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Micuţii noştri se poartă uneori ca şi când şi-ar propune să ne scoată din minţi. Chiar am citit, că întind coarda la maximum pentru a vedea până unde le merge. Încet, încet comunicarea cu ei se pierde. Încet, încet ne îndepărtăm de idealul propus la început. Macar unul dintre noi devine cel rău.
Mai presus de orice, a creşte un copil este cea mai mare responsabilitate pe care o avem în această viaţă. Îmi amintesc de o discuţie pe care am avut-o la uşa unui medic, cu o doamnă care mi-a spus că a creşte un copil este o responsabilitate copleşitoare, motiv pentru care nu a avut curajul să facă copii. “Vă daţi seama ce înseamnă să creşti un copil?” Tocmai ce începusem să îmi dau, dar nu pot spune că eram la fel de conştientă de asta, atunci când ne–am hotărât să facem un copil. Şi a fost mai bine aşa. Sinceritatea doamnei m-a uimit foarte tare şi m-am gândit că raţionamentul dânsei nu a fost cel mai indicat. Nu este subiectul de astăzi, ce bucurie înseamnă în viaţa noastră un copil. E prea mult de spus despre asta, şi, în plus, toţi cei care îi avem ştim. Dar poate că dintr-o astfel de gândire a izvorât şi proverbul ‘’cine-i are să şi-i crească, cine nu, să nu-i dorească”. În orice caz, despărţindu-mă de doamna, am zis “slavă cerului că nu eram atât de conştientă de câtă responsabilitate urmează, că altfel poate făceam ca dânsa”. Nu i–am spus asta, pentru că nu aş fi schimbat nimic. Impregnată cu o astfel de gândire, nu aş fi avut cum să o fac să înţeleagă părerea mea, că merită din plin.
Mai buni sau mai puţin buni, ne străduim atâta cât putem, să facem faţă imensei responsabilităţi, asumată mai mult sau mai puţin conştient. Dacă mai şi greşim, se întâmplă pentru că de cele mai multe ori uităm cum am fost şi noi la vărsta lor. Aici, mai intervin bunicii, dragii noştri părinţi, aşa imperfecţi cum au fost şi ei la vremea lor, şi ne mai trag de mânecă, cu câte un remember. Şi aşa cum noi îi iubim, peste imperfecţiunea lor, tot la fel sperăm să ne iubească şi pe noi, imperfecţi şi nu mereu conştienţi, sau poate în alte cazuri prea conştienţi, de imensa responsabilitate pe care ne-am asumat-o.
Şi totuşi, ce este de făcut? Poate nimic, pentru că asta este viaţa, sau poate să ne amintim mai mult de propriile greşeli din copilărie. Şi, să le mai spunem părinţilor noştri că îi iubim. Chiar dacă au fost prea duri sau au făcut, cine ştie ce alte greşeli. N-au greşit altcumva, decât că şi-au dorit ce este mai bun pentru noi. Aşa cum facem şi noi acum.