Vă plac filmele? Aţi văzut multe filme? Vă uitaţi des la filme? Se întâmplă în fiecare seară? Cel puţin, s-a întâmplat acest lucru, într-o perioadă mai lungă a vieţii voastre? Dacă răspunsul la minim trei întrebări este da, atunci sigur vă consideraţi un cinefil. Cel puţin, eu aşa credeam despre mine.
Ei bine, nu este corect. Am să vă spun eu aici, ce înseamnă să fii un adevărat cinefil. Să o luăm în ordinea firească a lucrurilor, adică cronologic.
Primul exemplu este mama, o mare iubitoare de filme de când o ştiu. Una din puţinele posibilităţi de petrecere a timpului liber şi distracţie, pe vremea copilăriei mele, era cinematograful. În oraşul anost de câmpie, în care am crescut, erau pe vremea aceea două cinematografe. Unul dintre ele, în mijlocul unui frumos parc, de pe malul braţului Borcea. Nu ne scăpa niciun film. Încă dinainte de a putea să citesc la filme, nu era o săptămănă în care să nu ajungem la cinema. Îmi amintesc cum am fost pedepsită o dată, să nu merg cu ea la film şi am plâns acasă toată după-amiaza. Aşa am văzut noi toate filmele din seria cu Angelica, marchiza îngerilor, toţi corsarii şi piraţii şi bineînţeles, toate filmele româneşti. Seara, din puţinele ore de program TV, normal că nu scăpam nici un film. Am revăzut astfel, toate filmele româneşti. Era un adevărat ritual. La ora opt, toate treburile casei erau terminate. Ne instalam fiecare comod, în locul lui bine stabilit, se stingea lumina şi nimeni nu scotea o vorbă. Mama, care de obicei fie mai văzuse filmul, fie intuia din acţiune, mai avea tendinţa să ne spună ce se va întâmplă în film. Şi eu şi sora mea, protestam urgent şi nu o lăsam. Ce este aia, să ştii dinainte ce se întâmplă în film. Ne fura toată plăcerea vizionării, aşa că îi interziceam. Şi acum, mă uit la filme cu acelaşi ritual. Mihai râde uneori de mine, spunându-mi: “Da, cunoaştem! Lumina stinsă, nu mişcă nimeni, nu răsuflă nimeni, nu trece musca!”
Dar nu eu sunt subiectul principal, ci mama.
Din păcate pentru mine, în ultimii ani vizionarea filmelor a scăzut în topul preferinţelor, în favoarea Internetului. Unul dintre motive a fost Mihnea şi al doilea tati. Când era micuţ, nu mă mai uitam că ne sâcâia mereu şi decât să nu fiu lăsată în pace când mă uit la un film, mai bine nu mă uit. Tati mă punea să citesc. Aţi citit vreodată cu voce tare, în timpul unui film?. Deşi nu pare cine ştie ce, vă spun eu, că dacă o faceţi, vă piere cheful de uitat la filme. Te obişnuieşti până la urmă, dar la început nu savurezi nimic din film. Încet, încet, i-am lăsat cu filmele.
Credeţi că mama a renunţat? Nu, bineinţeles că nu! A devenit şi mai şi. Locuim în alte oraşe şi eu şi sora mea şi venim acasă la căteva luni, dar ea tot nu renunţă la filme. Seara, în loc să mai stea de vorbă cu noi, tot filmele sunt prima grijă. Mare supărare, în serile când după încercarea tuturor canalelelor TV, nu găseşte ceva nou de văzut. Căci acum, are o problemă. Sunt foarte multe filmele văzute, şi greu mai găseşte la TV un film pe care să nu–l fi văzut. Culmea vizionării, înseamnă să vezi mai multe filme în paralel, schimbând de pe un program pe altul.
Al doilea exemplu de mare iubitor de filme, este Mihai, soţul meu. Până la un punct, am zis că intră şi el, ca şi mine, în aceeaşi categorie a cinefililor cu trei, patru răspunsuri pozitive la întrebările de la începutul eseului. Dar nu, dragii mei, m-am înşelat! Am văzut un al doilea exemplu, de adevărat cinefil, nu amator ca mine. A început să colecţioneze filme. Nu am prea priceput eu de ce să colecţionezi filme dacă tot le vezi o singură dată. Dar aceasta era gândirea mea. Am văzut întâi la el şi apoi la Mihnea, că nu trebuie neapărat să vezi un film, doar o singură dată. Se poate şi de mai multe ori. De la două, la cinci, la 10, şi poate chiar la mai mult. Aha, încep să mai înţeleg, de ce să le aduni. Bine, am zis eu, cu înţelepciune.
Şocul a venit când am aflat că doreşte o colecţie de 5.000. “Dar bine, omule, unde o să le ţinem?” ”Unde? În casă, unde altundeva?” Aha. Şi am aflat unde. Întâi în bibliotecă, de unde au început să se mute cărţile. DVD-urile frumoase au ajuns la vedere, pe rafturi, iar cărţile mele, au tot fost înghesuite în dulapurile de jos ale bibliotecii. Teancuri, teancuri, să intre cât mai multe. Apoi, nu au mai avut loc nici acolo şi au început să fie duse pe la mama, pe la soacră-mea. Carţile. Mari discuţii în casă, ce ducem şi ce păstrăm. Apoi, DVD-urile au ajuns şi în cămară. Cred că ne mai trebuie o casă. Anul trecut, când ne-am mutat la Botoşani, cine căra la maşină, cutii, şi cutii, şi cutii… cu DVD-uri. Noi şi prietenii noştri. Acuma, că urmează să ne reaşezam la casa noastră, cine va căra iarăşi, cutii, cutii, cutii? Normal că tot noi. Poate mă ajută Dumnezeu şi îl conving să mai lăsăm, măcar o parte, acolo, că e casa mult mai mare. Dar vă daţi seama cu câtă grijă va trebui să le ambalăm? Dacă intră praful? Dacă este prea cald sau prea frig? Dacă le strică chiriaşii? Habar nu aveţi, dragii mei, câte probleme sunt. Aşa că, probabil le vom urca în pod. Aţi muncit vreodată atâta pentru filme? Nu. Nici eu.
Vedeţi că nu suntem cinefili adevăraţi? V-am spus eu mai sus, dar sigur nu m-aţi crezut.
Cred că acum începem să ne înţelegem.
Dar să ştiţi, că tot nu este suficient, ca să înţelegeti. Ştiţi voi, că o colecţie se organizează? Normal, că altfel cum să găseşti filmele? Ştiţi voi, ce înseamnă să citeşti cu lupa şi să stai să faci liste, cu litere de 20, ca să organizezi filmele? Cred că nu. Eu nu credeam că este posibil. Trei mii şi ceva de filme, organizate în Excel. Aceasta, dragii mei, înseamnă adevărata cinefilie.
Aşa că, m-am declarat învinsă!
Eu sunt doar o umilă amatoare.
Nu voi mai spune niciodată, că sunt un cinefil!
Mihaela Dămăceanu