Am făcut acest blog din dorinţa de a povesti cum se vede viaţa în provincie, de către un copil crescut şi format în betoanele din Bucureşti. Din păcate, din motive independente de voinţa lui Mihnea, a trebuit să revenim. Am părăsit Bucureştiul pentru Botoşani, în august 2011 şi am revenit, deocamdată singură, în mai 2012.
            Nu pot să spun care  a fost starea mea sufletească predominantă în momentul întoarcerii. După cum sunt, jumătate romantică jumătate raţională, exact la fel a fost şi revenirea. Jumătate cu bucurie, jumătate cu tristeţe.
            Cu bucurie, pentru că am găsit o cale de a reechilibra situaţia financiară, pentru că după atâta aventură, simţeam nevoia de un pic de ordine în viaţa noastră, pentru că îmi era puţin dor de serviciul meu şi puţin mai mult, de colegii mei.
             Cu tristeţe, pentru că plecam, iniţial singură. Pentru că rupeam băiatul, dintr-un loc în care se simţea minunat, dintr-un colectiv cu care se obişnuise şi de lângă o învăţătoare care ne-a plăcut extraordinar de mult. Pentru că lăsam în urmă, un oraş în care viaţa este mai uşoară, în care oamenii sunt mai calmi şi mai calzi. Pentru că Mihnea nu va mai putea să meargă o zi întreagă cu bicicleta, aşa cum a făcut în prima zi de vacanţă, pentru că fasolea plantată de el şi îngrijită cu atâta drag, se va usca în grădină, iar cireşele, vişinele, merele şi nucile vor rămâne neculese în copaci. Pentru că multe lucruri pe care ne–am propus să le facem acolo, au rămas nefăcute.      
           
Unul dintre motivele pentru care am plecat din Bucureşti a fost dorinţa lui Mihnea de a avea o curte. Unul dintre motivele pentru care ne-am reîntors, a fost că nu mi-am găsit de lucru. Am revenit cu părere de rău, dar nu am avut altă soluţie. Trebuia să îmi găsesc un serviciu şi singura  posibilitate s-a dovedit a fi tot în Bucureşti.
Când m–am întors, surpriza a fost că am reînceput să iubesc Bucureştiul. Deşi nu am simţit că îmi lipseşte, deşi anul trecut nu îl mai suportam. Probabil că aveam nevoie de o pauză. De o pauză de zgomot, de traficul infernal şi mitocănia lui, de căldura uneori insuportabilă, de feţele triste şi preocupate ale multor trecători. Până când ni se va elibera apartamentul, închiriat anul trecut, locuiesc în altă parte şi merg zilnic la serviciu, traversând una din cele mai frumoase zone ale acestui copleşitor oraş. Pe unele din cele mai frumoase bulevarde, pe lângă explozia de verde strălucitor şi proaspăt a Herăstrăului, înveselit de rondurile impecabile de flori şi parfumat cu miros de tei şi iarbă cosită.
          Cum va reacţiona actorul principal-Mihnea, vă voi povesti atunci când va reveni şi el în Bucureşti, împreună cu tati. Până atunci mă gândesc ca Botoşaniul va rămâne una din destinaţiile lui de vacanţă. Un loc în care a avut ocazia să trăiască, timp de un an, un crâmpei de viaţă asemănătoare celei de pe vremea copilăriei noastre. Un loc în care viaţa se desfăşoară în aer liber, fie într-o grădină plină de iarbă şi copaci, unde neobosit sapă şi face gropi, fie în afara curţii, jucându-se cu alţi copii. Un loc în care televizorul şi jocurile pe calculator sunt mult mai puţin importante decât interacţiunea cu omuleţii reali.   
                        Mihaela