În peregrinările mele prin ţară şi prin profesii, în cei 7 ani de profesorat, am predat chimia în opt şcoli: patru licee, din care două foarte bune, şi patru şcoli generale. Adăugăm participarea in comisiile de corectare la olimpiade şi la un examen de bacalaureat, unde una dintre probe era chimia.

Dacă există o concluzie generală după 7 ani de profesat în învăţământ, aceasta este următoarea: diferenţa intre nivelul pregatirii copiilor din licee diferite, este inimaginabilă.
Să vă dau câteva date şi fapte.
Prima întâmplare a fost înainte de a termina facultatea, în timpul practicii pedagogice, pe care am făcut-o la Sf. Sava, în Bucureşti. Spre sfârşitul orei am notat elevii care au răspuns, pentru că eşti obligat să faci acest lucru. Foarte relativă această notare în funcţie de câteva răspunsuri, primite în decursul respectivei ore. Nu poţi  aprecia corect nivelul de cunoştinţe, pentru că lucrezi cu o clasă întreagă şi îi alegi pe cei care răspund, dintre cei care se oferă. Elevii nu ridică mâna decât dacă ştiu răspunsul. Dacă un profesor care lucrează permanent cu clasa respectivă, mai are ceva şanse să dea nişte note corecte, noi nu aveam. Ţineai o singură oră şi cum spuneam era obligatoriu să notezi elevii care răspund. Vor să vadă si cum ştii să îi evaluezi. Astfel încât, am dat note de 8, 9 şi chiar 10.
Când am plecat spre casă, unii dintre cei notaţi m-au aşteptat pentru a-mi mulţumi. Mi-au spus că notele pe care le dădusem eu, nu le primiseră niciodată în trei ani de liceu(erau în clasa a XI-a). Profesoara lor considera că cea mai mare notă meritată de un elev era 7. Nota 8 o primeau doar cei extraordinar de buni, iar 9 nu aveau decât elevii care obţineau rezultate bune la olimpiada naţională de chimie. Acei copii, care munceau extraordinar de mult pentru un premiu la faza naţională, nu meritau un 10 în catalog. Mi s-a părut nedrept şi m-am bucurat că le–am pus acele note, despre care ştiam că nu au cum să fie obiective.
În septembrie 1989, ca proaspăt profesor în nord-vestul ţării, trec prin unul din cele mai mari şocuri din viaţa mea de profesor. Era un liceu industrial, slabuţ aşa cum era majoritatea liceelor cu acest profil, la vremea aceea. Prima constatare, a fost că o mare parte dintre ei nu ştia limba română. A doua, că nu aveau cunoştinţe elementare nici la matematică. Surprinsă negativ că în clasa a-IX-a şi a-X-a nu ştiau să facă înmulţiri şi împărţiri cu 10, 100, 1000, am pierdut două ore să îi învăţ. Am scos la tabla fiecare elev şi am tot mutat împreună virgule, până când am avut impresia că au înţeles. Le-am dat temă cu aceste banale operaţii şi pentru a vedea rezultatul celor două ore, am corectat fiecare caiet. Câţi copii, credeţi că au făcut tema corect? Doi. Am fost atât de revoltată, încât am intrebat profesoara de matematică cum reuşeşte să facă analiză matematică cu copiii aceştia. Răspunsul ei a fost că nu are ce face, pentru că şi ea, ca oricare alt profesor, trebuie să parcurgă programa şcolară. Corect, pentru că tu nu ai cum să umpli golurile atâtor ani din urmă, obligat fiind să parcurgi programa anului respectiv.
Au urmat destule aventuri cu aceşti elevi, dar venind revoluţia, am putut pleca în oraşul meu natal, cu gândul de a ajunge ulterior în Bucureşti. Am predat acolo două trimestre, la liceul pe care îl absolvisem şi eu, liceu bun, unde se făcea carte. Aici nu era nici ca la liceul industrial, dar nici ca la Sf. Sava. O notă de 10 se putea lua, ce-i drept cu efort, dar cei care o meritau o primeau. După cum îl ştiam, era şi acum o şcoală serioasă. Diferenţele faţă de liceul în care predasem până acum, erau foarte, foarte mari. De aici, absolvenţii intrau la facultate, în proporţie de 90%.
Următorul an am venit în Bucureşti, dar nu am prins un post în oraş, ci într-o comună din apropiere. Iarăşi un liceu slab, unde marea majoritate nu ştia să scrie corect româneşte. Aşa cum incepusem să mă obişnuiesc, mi-am predat conştiincios materia, încercând să trec peste sentimentul de inutilitate pe care îl ai, ştiind că ceea ce faci nu foloseşte nimănui şi nu are nici o importanţă. Anul a trecut destul de greu pentru mine şi în următorii am predat la şcoli generale, în Bucureşti. Din punct de vedere al nivelului general, situaţia nu mai era atât de dramatică. Am fost în şcoli obişnuite, nu de centru, iar nivelul de cunoştinţe este mai uniform. Elevii sunt repartizaţi pe criteriul apropierii de şcoală, astfel că în fiecare unitate de învăţământ există copii buni, copii mai puţini buni şi copii slabi. Aveai cum să îţi ţii orele. Şi cu cine. Cu câţiva, ce-i drept, dar erau în fiecare clasă. Aşa se explică că am avut cu cine să merg la olimpiade şi am avut şi rezultate mulţumitoare. Locul 4 pe capitală nu era puţin lucru, pentru o şcoală de cartier. Nu avuseseră niciodată rezultate la olimpiadele de chimie. De aceea au preferat să mă păstreze acolo şi nu m-am mai plimbat prea mult prin şcolile generale. Oricum, am trecut prin patru, având în unii ani completare de catedră.
Experienţele legate de liceu, au venit în acea perioadă de la foştii mei elevi, care mă mai vizitau şi îmi mulţumeau că i-am învăţat chimie. Şi iar ajungem la Sf. Sava. Una dintre fostele eleve, mi-a povestit cam cât de mult munceau. În primul rând, că învăţa zilnic, în clasa a-IX–a, până la trei, patru dimineaţa. În al doilea rând, mi–a povestit că aveau temă la fizică, de pe o zi pe alta, 150 de probleme din celebra culegere a vremii noastre–Gheorghiu. A fost a doua oară când am zis că ceva nu este chiar în regulă şi că nu aş sfătui pe nimeni să îşi dea copilul la un liceu de un asemenea renume. Eu am fost un elev bun şi apoi un profesor destul de exigent. Dar astfel de teme exagerate nu am dat niciodată. Unui profesor i–ar trebui probabil o zi întreagă să rezolve 150 de probleme, în condiţiile în care le face de 10 ori mai repede decât un elev. Numai să le citeşti şi ai nevoie de prea multe ore. Mi se pare o exagerare cumplită. În al treilea rând, fata mi-a spus că dacă nu ar fi avut norocul să facă chimia cu mine, în clasa a-VIII-a, ar fi fost cu siguranţă corigentă la această materie. Liceul are un rol foarte important în formarea unui adult. Atunci se pun bazele culturii generale şi se învaţă, cel puţin la noi în ţară, mai mult decât în facultăţi. Eu şi colegii mei din liceu, învăţam începând de pe la trei după amiaza până pe la 10, 11 noaptea. Dar noaptea dormeam, aşa cum este normal să fie. Nu făceam probleme nici la fizică, nici la matematică, deşi acesta era profilul liceului. Şi rămân la părerea că aşa trebuie să fie. Nu văd sensul unor pretenţii atât de ieşite din comun. Este adevărat că ei reprezintă excelenţa în materie de rezultate şcolare, dar eu nu mi-aş duce copilul acolo. Îmi pare nejustificat de greu iar preţul este prea mare.
Acum revin la ceea ce spuneam la început şi cred că aţi înţeles de ce susţin admiterea(la facultate în mod special), prin examen. Într-o ţară în care unii învaţă ziua şi noaptea pentru a lua note de 7, alţii învaţă 7-8 ore pe zi pentru note normale, dar iau şi 10 atunci când este cazul, iar alţii nu ştiu să scrie şi să facă înmulţiri şi impărţiri cu 10, 100, 1000, etc., nu cred că este normal să ai la admitere o pondere a mediilor din şcoală sau de la bac. Inechitatea este, cum am spus mai sus, inimaginabilă.