În general, nu prea ştiu ce să spun despre destin şi nici nu m-a preocupat foarte mult această idee. Sunt tipul de om care crede că totul se face prin muncă şi inspiraţie. Soţul meu mă încurajează uneori spunând că dacă nu mi se dă voie să fac ceva, atunci degeaba mă chinui. Nu îţi va ieşi, şi gata! Ştiu şi eu? Uneori gândirea asta îmi pare cea mai uşoară scuză pe care o poate adopta un om. Să nu te omori prea tare, că tot nu depinde de tine.

Am totuşi câteva momente în viaţă, pe care nu ştiu cum să le explic. Unul dintre ele a fost la botezul lui Mihnea.

Acum aproape 8 ani, cand s-a întâmplat marele nostru eveniment, era o zi călduroasă de vară. La propriu si la figurat. Ca orice proaspeţi părinţi eram plini de emoţii. Când am intrat în biserică, era acolo un grup de persoane de la un alt botez sau nuntă. Cu atenţia împărţită în o mie de direcţii, i-am remarcat când am intrat apoi ne-am concentrat pe treburile noastre. Puiuţul a fost minunat şi nu a plâns decât un minut când l-a scos din cristelniţă. Spre final, un domn din grupul menţionat vine la mine şi mă felicită, spunându-mi că Mihnea se va face actor. Am deschis ochii mari, întrebându-l cum şi-a putut da seama, privind un bebeluş de nici două luni. Omul mi-a răspuns hotărât şi foarte convins de ce spune: „Nu l-aţi văzut că nu a plâns deloc şi cum se uita cu atenţie şi curiozitate, rotindu-şi privirea, la toată lumea din jurul lui?” Hmm. Da. Într-adevar nu a plâns şi într-adevâr nu era speriat de oameni. Dar de aici, să te gândeşti că se va face actor? Eu una, nu m-am gândit şi nu m-aş  fi gândit.

Apoi, printre toate pupăturile şi felicitările, vine altă persoană necunoscută. Tot un domn. Acesta, netam-nesam, îmi spune că acest copil se va face scriitor. Alta de-acuma! M-am întrebat în sinea mea, iarăşi, de unde le scot oamenii aceştia. Dacă pe primul am apucat să îl întreb, şi am primit şi o explicaţie, care ar putea părea oarecum plauzibilă, pe al doilea nu l-am mai întrebat nimic. Eram cu prea multe pe cap şi am trecut peste moment. Mai târziu mi-a părut rău, căci eu m-am tot gândit şi nu ştiu ce mi-ar fi putut răspunde. Şi dacă, referitor la actorie am primit un răspuns care poate fi pertinent, referitor la scris, chiar nu mă duce capul ce indicii ar fi putut avea domnul.

Păcat că nu l-am  întrebat!

Chiar dacă eu, cred mai mult sau mai puţin în destin, normal că am reţinut aceste vorbe, şi normal că m-am gândit că parcă au fost două ursitoare. Doar că lipsea a treia. Pe atunci, nu era încă moda de a se invită pentru spectacol, ursitoare la botez. Astfel că întâmplarea a rămas frumos marcată în sufletul şi în mintea mea de mamă şi ne-am văzut mai departe de viaţa noastră, nu lipsită de evenimente acaparatoare de atenţie.

Puiul a crescut şi noi ca orice părinţi, am fost atenţi să observăm ce înclinaţii ar putea avea. A vorbit destul de târziu, aproape de trei ani şi a început să deseneze pe la patru şi ceva. Având antecedente muzicale în familie, pe linia paternă, am fost atenţi la această latură aproape uitând de ursitoarele noastre, dar nici vorbă. Trăsăturile vizibile imediat la Mihnea sunt neastâmpărul şi într-adevăr, o uşurinţă naturală în socializare.

De pe la patru ani, am început să-i citesc seara poveşti. Am vrut să-i dezvolt dragostea pentru lectură şi mă bucur că am reuşit. Şi iată că, pe când bucătăream impreună într-o zi, aproape de cinci ani, mă întreabă:

–                    Mami, de ce fumezi? Ţigările invită moartea!

–                    Poftim? Ce fac ţigările?

Apoi au tot fost, cele mai interesante fiind: “chirurgia este croitorie pe oameni” şi „gobelinul este pictură cu acul”.

Oricât ar fi o mamă de subiectivă, expresiile sunt realmente plastice şi fireşte că mi-am amintit de ursitoare. Mai nou, ne spune că ar vrea să se facă actor. Pot fi foarte bine nişte simple coincidenţe, dar la fel de bine, orice mamă ar face conexiunile vizibile.

De asemenea, într-o seară cănd i-am terminat de citit al doilea roman din vieţişoara lui,  mă miram de bucuria cu care le–a ascultat. Atunci parcă m-a izbit ceva, realizând brusc că ceea ce prevestiseră ursitoarele erau exact visele ascunse ale părinţilor. Vise de demult, uitate pe undeva prin adâncurile sufletului şi memoriei.

We’ll keep watching! Who knows!

Mihaela

P.S. Referitor la destin va trebui să mai meditez, iar romanele au fost “Comoara din insula” de Robert Louis Stevenson şi “Căpitanul la Fortune” de Yves Gandon. Lecturi fascinante pentru vârsta lui, pe care nici eu nu le citisem. Mi-a făcut o mult mai mare plăcere lectura lor, comparativ cu a poveştilor din ultimii patru ani. Este chiar o bucurie să poţi comenta şi discuta cu propriul copil despre ceea ce citiţi. Ştiu foarte bine cât este de plină viaţa unei mame, dar recomand din tot sufletul o jumătate de oră de lectură, seara la culcare. Sunt printre cele mai frumoase momente, numai ale noastre. Sunt sigură că mai târziu copiii ne vor mulţumi şi îşi vor aminti cu plăcere aceste clipe.