Draga mea mamă, pe vremea când noi două eram mici, nu prea avea timp de flori. Cu greu îmi mai dădeam seama că le iubeşte şi că ar dori să aibă şi ea o grădină plină de flori, dacă s-ar fi găsit timp de asta.
Mie mi-au plăcut de când mă ştiu. Atât de mult…că în vremea copilăriei, cum prindeam vreo portiţă deschisă, ţuşti înăuntru să fur câte-o floare. Mă mustra teribil conştiinţa, căci ştiam că nu fac bine. Îmi spusese mama că se taie mâinile celor ce fură. Avea aşa un fel de-a pronunţa cuvântul „hoaţă”, de imediat îţi treceau fiori prin corp şi-n minte năvăleau imagini cumplite văzute prin filme, cu ghilotine şi prizonieri cu bărbi lungi, tremurând ca varga în celulele din fundul pământului. Brrr…şi-acuma mă cutremur.
Dar florile acelea de după garduri înalte, erau o mare ispită. Şi îmi şi trebuiau. La un ierbar pentru şcoală sau doar pentru mine. Primăvara mă lipeam de gardul din spatele curţii noastre şi, printre ostreţe-cum am aflat că se numesc în Moldova bucăţile de lemn din care se face gardul, jinduiam la o grădină plină de lalele. De toate felurile şi culorile. Era a unor bătrâni şi avea doar pomi deasupra unui covor de iarbă verde în care străluceau puternic lalelele roşii, şi galbene, şi roz, şi chiar şi albe.
Niciodată nu prinsesem portiţa deschisă…
Nu aceasta este grădina de peste gard, ci una dintr-o frumoasă gospodărie dintr-un sat din fund de Moldovă, singura mea imagine cu gradină de lalele. |
Şi-am crescut, plecat de-acasă… Mama şi-a umplut curtea de trandafiri, muşcate şi alte frumoase colorate. Îmi povesteşte cu-o emoţie vădită, cum se opreşte lumea pe stradă să-i admire grădina.
Eu nu am decât brânduşa mea de apartament şi noroc de voi, că aşa am aflat cum se numeşte! Mă gândesc că va veni şi vremea grădinii mele. Mai încolo, să mai crească Mihnea…
Şi pentru c-am ajuns la Mihnea.., să vă spun că şi el iubeşte florile.
Atât de mult, încât la Botoşani, când au început să-mbobocească zambilele şi să crescă puţin ondulatele frunze de lalele am avut o surpriză. Într-o după-amiază ies din casă şi văd curticica plină de ce vă spusei. Rămân cu gura căscată şi ochii mari şi mă săgetă un gând.
Ca să verific, mă pornesc spre casa soacrei mele, ce avea spre stradă o bună bucăţică de curte, plină ochi de zambiluţe şi laleluţe.
AVEA, am zis bine, căci atunci când am ajuns eu ele nu mai erau. Fuseseră mutate toate. În spate. La noi. Din faţă în spate. Stai să vezi acuma, muştruluială! Căci soacra mea, ca şi mama, ca şi mine, ca şi toată familia, în afara soţului meu (n-am priceput de ce, cum şi de unde, dar este singurul care consideră toate plantele ca fiind acelaşi lucru, şi le mai şi spune buruieni, ca să mă vadă pe mine cum mă enervez), iubeşte florile.
Aşa că-mi iau singură frumuşelul la ceartă şi-i mai şi spun că le-a pus aiurea, prea aproape şi prea la umbră. Şi mi-l cert şi plec în casă foc de supărată. Şi bombăn, şi bodogăn, şi tun şi fulger… neamintindu-mi deloc ce făcusem eu la vârsta lui. Că de, aşa-s mamele astea, şi bunicile astea. Uituce tare, foarte tare. Îmi trece într-un final, şi mă iau cu altele.
Mai târziu ies iar pe-afară. Arunc ochii-n grădiniţă şi iar nu-nţeleg nimic. Florile erau, doar că aveau alte locuri. Cu toootul altele. Mihnea pe nicăieri.
Trag un strigăt cât mă ţine gura, să-mi găsesc copilul. Şi vine. Îl întreb disperată ce-a mai făcut acuma? Îmi răspunde uimit că el doar le-a pus pus mai bine. „N-ai spus tu că sunt la umbră? Şi prea dese?”
Aşa că le-a pus la soare şi le-a rărit. O sun pe mama. Îmi spune că nu va mai înflori niciuna. De, n-am parte de flori, şi gata. Stau şi eu o dată-n viaţă într-un loc cu grădina mea şi nu mai înfloreşte niciuna.
Dar au înflorit sărăcuţele. Şi-apoi au înflorit pomii. Şi-apoi a venit luna mai şi m-am întors la Bucureşti. Apăruseră bobocii la bujori, dar nu i-am mai văzut în plină floare. Mihnea şi Mihai au rămas să se termine şcoala. Înainte de-a pleca eu, băiatul pusese brazde cu fasole. Le-a udat şi le-ngrijit toată vara, cât au mai stat acolo. Nu prea aveau ghes să se întoarcă la Bucureşti. Fasolea n-a rodit deloc, că era toată la umbră.
Dar nu-i nimic. Băiatul a continuat. Permanent în ghivece, la Bucureşti avem fasole. Creşte, se duce până-n tavan şi-apoi se usucă. Şi iar plantează. Sâmbătă iar şi-a găsit un vas şi a pus fasole, umplând covorul cu pământ. Dar avem fasole. De fapt, asta vroiam să vă scriu şi nu ştiu cum de-am ocolit atâta, până să ajung să vă arăt fasolea lui Mihnea. Se vede treaba, că tare i-o mai fi plăcut Jack şi vrejul de fasole, căci atâtea ghivece cu fasole câte am avut noi în casă (încă dinainte de mutarea la Botoşani) n-aţi văzut prin apartamentele oamenilor.
Unul dintre acele vrejuri. Jack-ul meu a făcut fotografia |
Acuma, mai nou, a găsit în cămară seminţe de mărar şi pătrunjel, a înhăţat un borcan şi le-a plantat şi pe-acelea. Şi ce-ar fi dacă l-aş lăsa să pună în balcon, pe lângă peretele apartamentului, un şir întreg de ghivece cu plante de fasole.
„O să facem o perdea de fasole, mami!”
Mihaela Dămăceanu
Cat de dulce, m-a facut sa zambesc in dimineata asta…
M-ai facut sa zambesc in dimineata aceasta 🙂 Multumesc!
Si noi avem fasole in ghiveci in bucatarie. Am vazut ca a inceput sa infloreasca deja…. In curand voi avea de o mancare 🙂
manca-l-ar mama pe el de mic gradinar! lasa-l sa-si puna cata fasole vrea, mai. eu imi amintesc de fasolea din copilarie si acum. are planta asta o anume putere de fascinatie, nu?
Îmi pare bine, Raluca!
Adriana, neaţa! La noi nu a înflorit niciodată, spre supărarea mea, care aştept mereu, o floricică mică-mititică măcar. Se face aşa un vreeeej lung şi apoi se usucă. Poate de pe balcon să vă invit la o fasole bătută :))
Îl lasă mama, Cristinuţa mea! Facem o perdea şi apoi o fasolică bătută…
Da, să ştii că are o fascinaţie în ea. Şi lui, dar şi mie ne place mult să-i urmărim creşterea, căci nici o plantă nu o depăşeşte în viteză. Acuş ai plantat-o, acuş îi iese colţul, acuş are 5 cm….
Te pup!
O poveste plina de gingasie, atat de frumos detaliata incat tare m-a emotionat! Sunteti o familie frumoasa, armonioasa; ce nu are unul, completeaza celalalt, de aceea imi sunteti toti dragi 🙂
Neaparat sa il lasi pe Mihnea sa puna flori pe balcon! Cumpara jardiniere pentru balustrada si plantati muscate si petunii cazatoare ( sau agatatoare, dar nu le pune sustinere, ca sa se dezvolte in jos). Pe cat de nepretentioase sunt, pe atat sunt de frumoase. Apoi, de-a lungul peretelui pune vase dreptunghiulare si lungi, puneti flori de sezon sau lasa copilul sa planteze fasole, rosii si ardei pitici. Acestea trebuie udate in vara de doua ori pe zi, dar placerea este teribila, cand vine vremea recoltei :))
Pe pervazul geamului de la bucatarie pune un vas lunguiet in care plantati patrunjel, rozmarin, busuioc… mararul creste prea inalt, dar astea sunt verdeturi necesare pentru a aroma mancarica intreaga vara. Ooooo, ce norocoasa esti sa ai asa un baiat!
Anul acesta chiar mi-am propus să amenajez balcoanele şi deja îmi imaginez cu multăimaginaţie, că aceasta nu-mi lipseşte deloc, tot ce ai descris tu aici. Jardiniere cu petunii sau muşcate îmi doresc de câţiva ani şi nu am reuşit. Sper foarte tare ca măcar anul acesta să izbutesc. Mai îmi plac foarte mult şi hortensiile, însă nu ştiu cât de bine le merge pe balcon, căci nici în grădini nu prea am văzut în realitate hortensii din acelea pline de flori, cum vezi în fotografiile de pe Facebook sau Pinterest, de obicei în faţa unui zid de casă veche. Splendori de imagini, nu altceva!
Hortensiile acelea mari se numesc "taranesti" si soiul este intr-adevar cu flori mari si pline. Noi avem in curte din cele obisnuite, roz si albastre, au nevoie de mult loc, de aceea nu stiu cum le-ar merge in ghiveci.
te pup. O zi minunata! 🙂
Si eu sunt acum la poveste,dar pe Mihnea l-a impresionat tare mult,de-i place lui sa planteze fasole.Vezi ca e una care face niste flori rosii,cred ca ar merge pe balcon si ar avea si el satisfactii.
Tu stii ca dupa povestirea ta, aproape ca-mi vine si mie sa pun niste fasole in pamant?
Ce baiat sensibil si deosebit ai, manca-lar mama pe el de bun si de frumos!
Mulţumesc, Flori, am să întreb în piaţă, dar or şti ei. Chiar i-ar plăcea mult să înflorească. Şi mie..
Mulţumesc, draga mea Iuliana! Adevărul este că nu cred să existe plantă mai uşor de prins în pământ. Toate au ieşit şi au crescut. Dar fasolică n-au făcut şi tot ne place de ea.
Ei, noi am tot plantat porumb si prin ghivece si prin fata blocului. ca sa ude cu copiii de la bloc, vara cand se joaca. fasole, nu dar porumb, da. Insa il calca lumea in picioare de cum rasare, crezandu-l buruiana.Deci ii place viata la tara, in aer liber.
Cand o fi ea mare si sanatoasa asa, sa ma chemi sa imi dai si mie, ca tare pofta-mi e!
Like, like, like! Si Ionut al meu, de cand a aflat povestea lui Jack si pana cand a crescut suficient, a tot plantat, atat in ghivecele mele, cat si in gradina mamei, boabe de fasole… :))))
Deci, chiar are ceva fascinant, planta aceasta! Uite ce de copii cu veleităţi de gospodari, avem noi pe aici!