„Sigur că este profund întristător că lumea a fost astfel construită, că nu există tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, că anotimpurile anului şi ale omului curg aşa cum s-a hotărât atunci demult, că după primăvară vine vara şi după vară încep să se coacă gutuile şi nucile şi rugineşte frunza-n vii, iar într-o bună dimineaţă ne trezim acoperiţi de nămeţi. Sigur că nu putem spune, aşa cum vrea poetul, <clipă, stai!>, că legea firii este ca totul să curgă fără oprire, iar noi să curgem o dată cu râurile, să udăm malurile şi să rodim câmpiile, să ne vărsăm apoi în mări şi oceane, să ne prefacem în abur şi ceaţă, iar într-un târziu să trecem din nou pe deasupra pământului, pe umbra norilor, pe mireasma florilor.

Este profund întristător, dar dacă astfel sunt rânduite legile firii trebuie să ne supunem lor nu cu scrâşnet, deşi şi scrâşnetul acela e uneori folositor, ci cu acea inteligenţă bună care se cheamă înţelepciune. Dacă ascultăm glasul înţelepciunii, vom descoperi că nu există vârstă fără bucurii, că fiecare anotimp al vieţii îşi are dulceaţa lui. Vom înţelege că pentru a ajunge la mulţumirea aceea intensă căreia noi îi spunem cu atâta uşurinţă fericire este nevoie nu numai de generozitatea celorlalţi ci şi de propria noastră generozitate. Dacă
ascultăm acel glas, începem să redescoperim adevărurile prime din care ţâşneşte viaţa: bucuria de a fi sănătos, bucuria de a vedea cum cresc copiii, bucuria de a face bucurie tatălui şi mamei, bucuria de a respira ritmic, bucuria de a trăi, bucuria de a face parte din materia vie şi conştientă. Adică bucuria de a simţi binele şi răul, focul şi apa. Bucuria de a râde. Şi uneori bucuria de a putea suferi.
Această voce înţeleaptă ne va şopti la ureche: oameni buni învăţaţi să cunoaşteţi drumul spre alte galaxii. Foarte bine! Dar de ce nu sunteţi în stare să învăţaţi nu drumul care duce la Marte, ci drumul care duce la <omul de lângă tine>? Ştiţi cum arată faţa invizibilă a lunii? Foarte bine! Dar de ce nu ştiţi cum arată faţa invizibilă a acestei misterioase femei pe care o numiţi înduioşaţi <mama mea>? Aţi învăţaţ să clădiţi contraforturi pentru cetăţi, dar de ce ştiţi atât de puţin încă să clădiţi contraforturi pentru sentimentele voastre? Aţi luptat cu microbii şi aţi făcut să crească media vieţii pe pământ.
Este momentul să vă gândiţi că oamenii pot să înveţe să prelungească nu numai existenţa lor biologică, ci şi durata elanului lor, media de viaţă a prieteniilor, media de rezistenţă a fidelităţii, media de înţelepciune pe cap de locuitor.
Bineînţeles, nimeni nu poate să-i înveţe pe oameni să fie fericiţi. Cu atât mai puţin la vârsta fragedă, căci <o, dacă tinereţea ar şti! o, dacă bătrâneţea ar putea!> Reţeta fericirii n-a fost încă scrisă şi chiar dacă a fost scrisă este îndoielnic că cineva o poate împrumuta.
Această carte cu sfaturi multe şi de toate felurile nu este o culegere de reţete privind frumosul cotidian, comportamentul cotidian, bucuriile şi necazurile cotidiene. Ea nu-şi propune să dea soluţii problemelor, nenumăratelor probleme gospodăreşti, familiale, feminine, masculine, de viaţă privată, de viaţă în societate. Ea nu vă poate da rezolvări, dar vă poate da informaţii şi unele sugestii.
Reţeta fericirii n-a fost scrisă, dar lungul marş spre fericire a fost întrerupt de multe ori şi nu de puţine ori compromis de neştiinţa noastră de a ne face viaţa mai raţională, mai plăcută, mai bună.
Propunându-vă să vă gândiţi la lucrurile mici şi practice ale căminului, acest volum vă invită, ne invită să ne gândim la noi şi la raporturile noastre cu ceilalţi.
Reţeta fericirii nu există, dar fericirea s-a născut întotdeauna din dorinţa omului de a se perfecţiona pe sine, de a perfecţiona mediul său, adică lumea sa.
Şi de unde izvorâşte lumea, dacă nu din cămin?”
Ecaterina Oproiu – prefaţă la Enciclopedia Căminului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975