Am avut parte de un decembrie mai altfel. O mică problemă de sănătate s–a soldat cu trei zile de spitalizare şi cu o uşoară intevenţie chirurgicală.
Am tot ezitat dacă să scriu sau nu, să public sau nu, aceste gânduri, rânduri şi impresii. Probabil că locul lor nu este aici, pe blogul băiatului, dar cum pe celălalt nu am izbutit să îl mai fac şi cum mi–am făcut atâţia prieteni prin intermediul acestui blog, m-am gândit să public rândurile acestea, pentru că nu se ştie niciodată de unde sare iepurele şi pentru că deocamdată, aceasta este singura mea cale de exprimare.
Aşadar, săptămâna anterioară Crăciunului, a fost una, întâi plină de teamă şi emoţie, şi apoi de odihnă, relaxare şi meditaţie. Graţie necesităţii intervenţiei am avut un contact direct cu o parte din lumea medicală românească. Şi nu pot să nu spun nimic şi să trec peste acest episod, fără a povesti, măcar puţin din ceea ce am observat şi gândit, în zilele acelea.
Pentru că am plecat de acasă cu teamă şi emoţie, aşa cum pleacă fiecare la o operaţie şi am revenit acasă, relaxată şi impresionată.
Relaxată, pentru că am scăpat de o grijă pe care o purtam în suflet de câteva luni şi impresionată de ceea ce am văzut în spital.
Ştiu bine, ca şi voi, care este părerea generală despre spitale şi sistemul medical românesc. Şi am şi văzut şi am şi auzit o mulţime de poveşti care te întristează sau mai rău, te înfioară.
Vă scriu astăzi, ca să vă spun că sistemul medical românesc nu este în întregime alterat şi ca să vă conving să nu credeţi că totul este pierdut şi să nu în seamă tot ceea ce scrie pe Internet.
Datorită lui Mihai, am ajuns la unul dintre cei mai cunoscuţi medici ginecologi ai Bucureştiului, întrucât la doctoriţa la care obişnuiam să merg, aş fi aşteptat cam trei–patru luni, pentru a mă putea vedea.
Deşi este un medic foarte, foarte ocupat, m-a primit imediat şi m–am liniştit că problema pe care o aveam nu era gravă. A spus să vin la spital, pentru o internare şi o intervenţie. Şi acolo, am văzut că lucrurile nu sunt disperate pentru noi, românii, aşa cum de atâtea ori se spune. Am văzut medici foarte serioşi, care muncesc enorm şi care izbutesc să facă faţă cu brio fluxului enorm de pacienţi de la uşă. Am văzut asistente atente, politicoase şi conştiincioase. Le–am văzut stând numai în picioare ore în şir, le-am văzut alergând pe holuri, pentru a reuşi să facă tot ce aveau de făcut. Aceasta a fost cea mai mare surpriză a acestei internări. Pentru că medici buni, care să mă impresioneze, mai văzusem. Dar în foarte multe locuri, asistentele erau cele care mă dezamăgiseră. Aici însă, am văzut pe pielea mea, că nu este nevoie să te duci la doctor, doar cu bani în buzunar. Am avut parte de un tratament atent, serios şi foarte responsabil, fără a da în stânga şi în dreapta. Deci, se poate! Am plecat din spital, cu vorbe frumoase şi cu urări de bine şi de sărbători fericite, pentru toţi cei cu care am avut ocazia de a interacţiona. Ne-am pupat şi am plecat cu sentimentul că mi-am mai făcut noi prieteni, oameni serioşi, care-şi fac cu dragoste şi responsabilitate meseria.
Este vorba de spitalul Polizu, de domnul conferenţiar doctor Nicolae Suciu şi de toată echipa de medici şi asistente de acolo. Un plus de atenţie, merită d–na Dana, asistenta şefă de la secţia de obstetrică, o adevărată profesionistă şi, mai ales, un om cu mult suflet şi sensibilitate pentru toată grija sau durerea pacientelor.
În timp ce stăteam cuminte, aşteptând să intru în cabinet şi observând tot ceea ce v-am scris mai sus, nu am putut să nu mă gândesc la Mihai al meu. Observând cu atenţie activitatea unui medic, observând cât de mult bine fac oamenii aceştia şi ce mult înseamnă pentru pacienţi fiecare vorbă a lor, nu am putut să nu mă mâhnesc şi să nu mă întreb de ce nu i-a fost dat şi soţului meu, să îşi practice meseria.
Eram singură la spital, pentru că Mihnea a avut dureri la ambele urechi şi nu a vrut să stea nici măcar câteva ore acasă, fără tati. Mihai a venit la mine doar după operaţie şi toată săptămâna a fost ca un titirez, descurcându-se singurel cu toate problemele şi treburile.
Şi eu stăteam acolo, la spital. Atâta cât puteam, citeam, şi mă rugam.
Mă rugam să îi treacă lui puiu durerile, să se termine mai repede cu operaţia asta şi să se întâmple ceva bun, şi pentru Mihai.
Au trecut aproape opt ani de când eram într-un coşmar ce părea interminabil, al operaţiilor pe ochi suportate de Mihai. Au fost nu mai puţin de 8 operaţii, într-un singur an. Aşa cum am mai scris pe acest blog, Mihnea a fost cel care ne-a dat puterea să luptăm pentru a avea o viaţă cât se poate de normală.
Aşa cum am mai spus, te obişnuieşti cu durerea şi mergi mai departe. Şi faci tot ce poţi, pentru a te bucura te viaţă. Şi încerci să înţelegi ce ţi se întâmplă sau să depăşeşti ceea ce nu înţelegi.
Aceasta nu înseamnă însă, că durerea dispare total şi că nu are momentele ei, în care izbucneşte acut şi muşcă adânc, într-un suflet care credea că a uitat sau că a acceptat.
Şi unele din aceste momente, sunt cele în care ajung la doctor. Mulţumesc lui Dumnezeu că suntem sănătoşi, dacă pot spune aşa având în vedere situaţia lui Mihai, şi nu ajungem foarte des.
Căci eu, de câte ori ajung, mă întristez. Mă necăjesc pentru Mihai, căci aş fi vrut să–şi fi putut face meseria. Eu, că el nu spune nimic.
De fapt, în toţi anii aceştia nu a spus nimic.
Nu s–a plâns şi nu s-a văitat niciodată.
Dimpotrivă, a dus o luptă dublă, pe care sincer nu am înţeles-o niciodată. Nu numai că a trebuit să se adapteze la tot ce înseamnă diminuarea radicală a vederii, dar a făcut tot ce a ţinut de el să nu se observe.
Şi pe deasupra, tot el este cel c are ridică moralul întregii familii, de fiecare dată, când cineva are nevoie de ajutor.
Este drept, că în toţi anii aceştia, m-am gândit că se poate şi mai rău. De bine de rău, el vede atât cât să se poată descurca, să poată ieşi din casă şi să poată descifra cu lupa, texte mici.
Alţii, nu au nici norocul acesta!
Cea mai mare problemă a fost că nu a mai putut profesa.
Nu ştiu ce crede el, căci toate le vorbim, doar despre situaţia lui, nu spune niciodată nimic.Dar eu, eu tot mai sper şi mai am momente cţnd cred că lucrurile se pot îndrepta..
Şi pentru că astăzi este Crăciunul, mă gândeam şi eu aşa, oare aş îndrăzni prea mult, Doamne, dacă te-aş ruga să faci şi pentru noi o magie şi să-i redai soţului meu, vederea?
Şi dacă crezi că cer prea mult, atunci ai putea, Doamne, să mă ajuţi să înţeleg şi să accept că asta este voia ta şi să-mi dai puterea şi înţelepciunea de a mă bucura de ceea ce am şi a fi un sprijin real, tuturor celor ce au nevoie de mine?
Mihaela
Crăciun fericit tuturor, cu căldură, dragoste şi înţelepciune!
Mihaela, draga mea, e foarte sincera si foarte profunda postarea ta, acum, in prag de Craciun si m-a emotionat atat de tare incat pur si simplu nu-mi gasesc cuvintele.
Multe ne raman nedeslusite si multe de ce-uri mai avem noi de dus in viata, dar eu sper ca Bunul Dumnezeu sa iti asculte ruga si sa va dea ceea ce stie el ca aveti nevoie si e mai bine pentru voi.
Oricum, impresia mea e ca sunteti o familie de deosebita: unita, frumoasa, cu un baietel cuminte, frumos si foarte istet si ma bucur din suflet ca v-am cunoscut macar atat cat permite virtualul. Consider ca voi sunteti o particica din cadoul meu de Craciun de anul asta.
Va doresc sarbatori luminate, sa va bucurati unii de altii si sa va aduca Mosul daruri de suflet.
Cu drag, Iuliana
Mulţumesc din tot sufletul, draga mea a Iuliana! Am ezitat să o postez, pentru că este prea personală şi puţin tristă. Aş fi vrut să scriu ceva mai vesel şi tonic, dar întâmplarea evocată, mi-a stârnit gândurile acestea şi am fost sinceră, ştiind că am prieteni dragi, care citesc. Mihai nici nu ştie ce am scris. Îţi mulţumesc pentru toate cuvintele frumoase pe care mi le scrii şi să ştii că şi pentru mine este o bucurie faptul că ne-am cunoscut. Sper din tot sufletul să ne cunoaştem şi direct. Uite, poate pun la cale un plan pe anul viitor, că tare mi-ar plăcea să ne întâlnim odată, cei ce ne împărtăşim zilnic gândurile, pe blogurile acestea pe care scriem şi citim. Şi mie, blogul acesta şi pagina de Facebook, mi-a făcut cadou câţiva oameni minunaţi, printre care te numeri şi tu. Sunt bucuroasă şi onorată că vă pot numi prieteni! Cu mult, mult drag, un Crăciun superb, plin de iubire!
Mihaela, se spune ca Dumnezeu iti da cat poti sa duci. Cine stie ce motive are sa va dea asemenea incercari, dar cata vreme crezi in El, nu-ti pierde speranta si iubirea. Ele te fac ceea ce esti, adica un om minunat. Eu una ma bucur ca te-am intalnit si ma mai bucur ca ai trecut cu bine peste acea interventie chirurgicala. Ma mai bucur si ca ai scris postarea asta cu atat sinceritate si fara patetism. Scrii foarte bine si ma felicit ca am si eu un merit cat de mic in faptul ca ceea ce scrii poate fi citit de multi. Mie mi-a facut bine postarea asta si cred ca si altora. In felul asta putem sa ne privim fiecare in suflet si sa vedem ce avem, ce ne lipseste, cine suntem si ce vrem.
Craciun fericit, draga mea, tie, lui Mihnea si lui Mihai!
Multumesc draga mea draga! Stii ca iti voi multumi mereu, pentru meritul tau care nu este deloc mic. Ma bucur ca ti-a placut postarea si ma mai bucur ca ma citesti. Stii ca in categoria prietenilor despre care scriam mai sus, locul tau este la mare cinste. Multumesc, ca uneori nu stiu sa spun mai mult, desi as vrea. Un Craciun minunat, draga mea Cristina, alaturi de toti cei dragi tie!
Mihaela, vazandu-ti tonusul si optimismul nu mi-as fi inchipuit ca familia voastra trece prin asa o greutate. Dar nu ma mir. Sunteti o familie frumoasa si puternica, greutatile v-au cizelat si v-au sporit calitatea de oameni! Ma bucur mult de tot ca v-am cunoscut, si iti multumesc ca ai impartasit cu noi povestea voastra, e totusi plina de speranta!
Mulţumesc frumos, dragă Raluca! Atât cât depinde de noi, ne străduim să ne facem viaţa frumoasă. Blogul acesta şi oamenii extraordinari cu care comunic datorită lui, reprezintă una din cele mai mari bucurii ale acestui an, altfel, destul de agitat pentru noi. Sunt onorată ca ne treceţi pragul şi foarte emoţionată de câte ori citesc orice impresie postată aici.
Ţie special, Raluca, îţi mulţumesc pentru tot ce scrii pe blogul tău, întotdeauna un exemplu pentru mine! Şi voi aveţi marea voastră încercare şi aşa cum am mai spus, am învăţat de la tine, impresionante lecţii de forţă morală, de demnitate, de speranţă şi de perseverenţă. Cu mult drag, Mihaela