Mic manifest pentru întâlniri reale
Într-o lume în care online-ul a devenit prea mare parte din viața noastră,
îmi lipsește contactul real.
Într-o lume în care se conturează un trend al însingurării,
vin cu câteva idei.
Le-am numit minișezători.
Sau poate… maxișezători.
Putem să ne vedem în parc.
Două sau trei persoane.
Putem să ne vedem la o cafea.
Putem să stăm pe iarbă împreună.
Doar să stăm. Sau să vorbim.
Sau poate să citim.
Sau să brodăm… croșetăm… coasem. Ceva.
Când simțim, e frumos și să râdem împreună.
Sau să facem schimb de haine.
Sau să veniți la mine la o limonadă.
Sau vin eu la voi.
Sau bem o cafea pe o terasă.
Sau vă dăruiesc un desen, uneori.
Sau alergăm împreună.
Când simțim, e frumos și să râdem împreună.
Vine cine vrea. Dacă vrea.
Eu vă aștept.
Ce vă inspiră?
Just tell me.
Blog
-
Şi totuşi, ce vei face la pensie?
Cineva tare drag sufletului meu a fost o perioada prin preajma si a concluzionat ca nu pricepe de ce mi-am pierdut încrederea în mine.
Şi dacă tot a concluzionat şi tot este un om de superacţiune, a amestecat ceva uleiuri aromate 🙂 din care a ieşit soluţia problemei. Plus că a mai făcut ceva pentru care nu am cuvinte suficiente de mulţumire: m-a ascultat atâta de mult, de-mi părea şi nefiresc.
Trăim într-un fel de vremuri pe care nu le voi caracteriza acum. Dar observ cât de mult vorbim cu toţii şi cât de puţin îi ASCULTĂM pe alţii. Nu pricep de ce e aşa, nu pricep cum de suntem atât de nevorbiţi şi ce înseamnă asta. Unul din motivele pentru care nu am mai scris nimic pe-aici, a fost şi acesta. Mi-am zis să mai tac puţin, că prea mult mi-am dat cu părerea.
Surpriza a fost că am tăcut doar aici, în rest…părea că nu mai vorbisem de o juma’ de secol.
Am avut şi treburi, am bifat, totuşi, nişte chestii bune prin viaţa reală. Nu a fost nici timp de scris pe blog, nici rostul lui nu prea îl mai găseam.
„Şi totuşi, ce ai vrea să faci la pensie?” m-a întrebat cineva într-o discuţie importantă. „Blogging, evident” am scos fără nicio ezitare. Pentru că în acele secunde nu ştiam nimic mai interesant, mai plăcut, mai crescător de suflet, preocupări şi prietenii frumoase. Nici acum nu stiu.
Am dat răspunsul acesta acum vreo 3 luni şi cu toate astea nu vedeam de ce mi-aş mai da şi eu cu părerea pe Internet. Că e mult prea plin de păreri, uneori mă doare şi capul.
Alt moment a fost la biserică, în duminica pescuirii minunate. În finalul predicii, părintele se întreba dacă atunci când simţim că nu mai putem, că am depus prea mult efort pentru ceva, că trebuie să ne oprim pentru că efortul e nejustificat…mai are vreun rost sa continuăm sau trebuie să punem punct acelui ceva.
„Poate că da”, aşa a încheiat predica.
Întrucât eu mă tot gândisem ce voi face cu blogul, sigur că am interpretat că mi s-a dat un răspuns.
Şi, iată-mă, azi am reuşit să scriu vreo două vorbe, se vede că mi-a revenit încrederea 🙂 🙂
Bine v-am regăsit şi la mulţi ani sărbătoriţilor de azi!
——————————————————————————Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!
Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.
-
Intr-o duminică
Cred ca porumbeii stiu ce e mindfulness, fara antrenori si psihologi. Probabil stropii sclipitori de apa nu au auzit vreodata de yoga si nici fantânile arteziene nu isi trateaza durerile de spate cu pilates.Doar noi ne agităm în interior mai mult decât ar trebui. Nu mereu, doar deseori.Într-o duminică am mers pe strada cu ochii deschisi. Spre strada, de data aceasta. Si spre primavara care plutea cu graţie peste ea. Am uitat de gânduri, de telefon si de Facebook, nu mai zic de blog sau de spete complicate şi calcule cu sau fara rost.Nici măcar la zugrăveala de care urmează să mă apuc nu mă gândeam.Oare facultatea de arhitectura stie cat e de frumoasa? Oare studentii din Universitate or avea tot atatea cursuri plicticoase? Şi mei or mai amesteca prafuri albe prin eprubete şi alambicuri?In viata asta nu m-am visat arhitect, insă in alta cred că da. Prea mi-s dragi clădirile frumoase si mult imi mai sucesc gâtul dupa ele.Un băiat isi sucea si el gatul in telefon, o alta expozitie era la Căminul Artei si minunat predica Părintele Vasile Ioana.Fotografiam de zor o minune de floare, cand ma izbesc de doi asiatici ce ma intreaba ce floare este aceasta ca nu au vazut niciodata. Daca nici Măriile lor, enciclopediile ambulante, nu au vazut…eu nu m-am mai jenat sa spun la fel.Le zic ca si Biserica „Sf Nicolae dintr-o zi” este frumoasa.Intru putin si imi pare rau ca se termina predica. Atata caldură şi întelegere era in acele vorbe. Să îi luam pe oameni „asa cum sunt”. Sa nu ii judecam, aceasta era tema.Ma lamurisem ce era schimbat la vocea părintelui: nu era a lui. Avea un invitat, un preot prieten de-al lui.
Toata ziua m-au urmărit cuvintele uşor lungite, aproape cântate, ale Parintelui.„Aşaaa cum sunt….aşaaa cum suunt”Era duminică şi va mai fi!——————————————————————————Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!
Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.
-
Analize si alte treburi
E asa de bine sa stai in pauza de blogging, ca mi-e teama ca voi ajunge sa scriu o postare la doua luni. Ma rog, e mult spus teama. Am fost ocupata, e adevarat, dar am apreciat si linistea mintii, perioada in care nu mai trebuia sa ma gandesc mereu la articole si la idei pentru ele.
Gluma-gluma, dar tot ma intreb ce voi face cu blogul meu, parca mi-ar parea rau sa il abandonez.
Am rezolvat cu analizele. Imi era teama ca nu voi duce pana la sfarsit aceasta activitate consumatoare de timp si energie, dar m-am incapatanat sa merg pana la capat. A durat 3 luni acest periplu, cu operatia si cu analizele de la alti 2 medici specialisti.
Nu e deloc greu sa abandonezi. Sunt asa de multe analize de facut si ai nevoie de consecventa ca sa reusesti sa le termini, incat am impresia ca am facut cine stie ce minune. Nu am reusit sa fac toate analizele gratuit, iar cu cea mai scumpa era cat pe ce sa imi iasa.
Habar nu aveam ca se poate face RMN fara plata si la policlinicile private. Noroc ca am aflat si nu era urgent, asa ca m-am inscris pe lista de asteptare in la inceputul lui decembrie si aproape reusisem la sfarsitul lui ianuarie. Intr-o marti dimineata la 5,30 trebuia sa fac treaba. Aveam de ales intre o ora de 12,30 noaptea si una de 5,30 dimineata. Asta dupa ce am fost intrebata daca pot veni noaptea. Adica pe la 4, asaaa. Mi s-a parut culmea culmilor sau culmea ridichilor de luna, cum spunea mamaia mea, Dumnezeu s-o ierte! Am refuzat ciudatenia de ora 4.
Mi-au oferit alte ciudatenii, dar olecuta mai apropiate de normalitate. Ma gandeam sa refuz de tot, dar daca tot ma sunasera oamenii cand nici nu mai credeam ca o mai fac…am zis sa termin treaba.
In ziua precedenta datei fixate primesc un telefon in autobuz. Era de la policlinica si ma intreba daca pot veni in acea zi la ora 19,30. Ma gandesc putin intrucat aveam o sedinta si zic ca revin cu raspunsul. Il rog pe sotul meu sa mearga el si le comunic ca pot veni. Fuga acasa, fuga pregatirile necesare si hooop in taxi.
Ajung in timp si merg la receptie. Mi se da un formular de completat. Bifez tot istoricul medical, ba chiar si pe mama si pe tata. Ajung la rubrica de internari. Dupa ce marchez ca fusesem internata recent, nu stiu ce imi vine sa intreb fata de la receptie despre asta. Pe figura ei apare o expresie incurcata si zice:
– Ati fost internata in ultimele 60 de zile?
– Da.
– Pai nu e bine, zice dupa o clipa de pauza.
-De ce? Am avut o usoara operatie.
-Nu e bine, nu puteti face RMN-ul in acest caz.
-De ce? intreb din nou ca banda stricata de magnetofon.
-Casa de sanatate nu deconteaza si internare si RMN, daca sunt facute in termen de 60 de zile.
-Habar nu am avut, nu mi-a spus nimeni treaba aceasta, eu acum ce pot sa fac?
-Mergeti din nou la medicul ce v-a dat trimiterea. Daca va elibereaza alta, puteti face analiza. Eu va programez acum intr-o zi viitoare, cu trimitere emisa in afara perioadei de 60 de zile de la internare (tocmai se incheia in cateva zile). Doar asa va putem face analiza.
Raman cam perplexa. Chiar nu mai aveam niciun fel de chef sa merg iar la medic dupa trimitere, apoi aici si din nou la medic pentru interpretare. Din fericire, de cand ma pornisem pe mers la medici imi trecuse ca prin senin (adica la fel cum aparuse) si durerea care necesita investigarea prin RMN.
Instant se duce toata urma de hotarare sa duc treaba pana la capatul capatului. Renunt. Imi parea rau doar de agitatia pe care mi-o indusese inutil o analiza pe care nu am mai facut-o.
In concluzie, cica as fi sanatoasa, asta am aflat dupa 3 luni de alergatura.
Doar ca sunt cinci luni continue de cand ma doare gatul. Ca la torticolis, doar ca nu dispare. Orice aplecare sau usoara intoarcere a gatului e insotita de durere. Pe seara, doare continuu, nu numai la aplecari/rotiri. Pare ca nu mai vrea sa sustina capul 🙂
Pa asta am investigat-o pana la capat. E spondiloza cervicala, va trebui sa convietuim impreuna pana la the end of the end.
Super usor de facut asta, imi tot zic din toamna incoace. In glilimele, evident.
Gimnastica speciala fac de 3 ori pe zi. Sindolorul nu m-a ajutat. Puterea sau ghiara ursului la fel. Proceduri de fizioterapie ar fi bune, dar vara. Vom vedea.
Nu ma obisnuiesc cu ideea unei dureri continue pe toata viata. Nu ma duce mintea cum de medicina evolueaza atat de tare pe unele directii si e asa limitata pe altele.
Dar asta e, mai am de incercat si aqua-gym. Asta am aflat singurica, doctorul m-a expediat repejor. O sa mai citesc/caut/investighez. Si mai sper ca macar pe vara sa mai dispara. Poate din senin, ca si cea pentru care intentionam sa fac RMN.
In rest, am batut de zor magazine de mobila. Si am facut o treaba frumusica, plus ca ne-am imprietenit cu tot felul de oameni draguti. Daca aveti nevoie de reparatii si montaj mobila, veniti la fata, ca va recomand oameni seriosi. Mi-a zis cineva odata ca ma pricep la recomandari de oameni, era tare multumita de ce i-am trimis. Serios!
Ca tot veni vorba de mobila, mi-a trecut razant o idee sa fac un curs de design interior. Aproape sigur nu se va materializa, dar am constatat ca mi-a placut teribil sa amenajez cascioara. E drept ca e si prima oara in viata cand fac asta cu toti banii de la inceput. In casa noastra a durat vreo 3 ani amenajarea, ca pana la sfarsit am obosit si am lasat cateva chestiuni nerezolvate nici pana azi.
In alta ordine de idei, dar cea mai importanta, prezenta mai redusa in lumea virtuala mi-a dat mai mult timp de stat cu ai mei.
Cum spunea o glumita de pe Facebook, par oameni de treaba 🙂
Sper totusi sa regasesc un echilibru si sa trec ceva mai des pe aici 🙂
Voi?
——————————————————————————Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!
Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.
-
Proiectaţi încredere în copiii voştri
Iata ca a fost si conferinta Oanei Moraru si am mai invatat cate ceva despre adolescenti.
În seara respectiva, scriam pe Facebook ca am iesit coplesita. Exact la fel ca anul trecut, cand am scris articolul daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi.
Cand vorbeste Oana se face lumina. In minte si in casa ta, ba parca ceva licareste si pentru sistemul de invatamant.
Dar hai sa vedem ideile abordate:
Teoria dezvoltarii psihosociale
– Erik Erikson a fost un psiholog american de origine germana, autorul unei viziuni de ansamblu a evolutiei si dezvoltarii personale a fiecarui individ pe tot parcursul vietii. Daca teoria lui Piaget explica dezvoltarea cognitivă a copilului, teoria dezvoltării psihosociale a lui Erikson propune abordarea in 8 stadii a formării personalităţii, pe latura socializării, în interacţiunea cu ceilalţi, accentuand influența mediului social asupra dezvoltării copilului. Practic, putem asemana viata cu un sir de 8 vagoane. Fiecare dintre ele reprezinta o etapa si contine o dualitate, o lupta intre contrarii;
– astfel, la venirea pe lume copilul este complet dependent de altii. In functie de modul in care mama (de regula) va intampina nevoile acestuia, copilul va dezvolta incredere/neincredere in acea persoana, iar aceasta se va generaliza fata de altii si de sine. Intre 2-4 (sau 1-3) ani urmeaza etapa autonomie versus nesiguranta, in functie de reactia noastra la descoperirile copilului. Initiativa versus vinovatie intre 4 si 6 ani, identitate versus confuzie de identitate in perioada adolescentei;
– intre 6 si 12 ani apare nevoia de a-si dovedi competenta. Pana la 6 ani copilul a cautat privirea parintilor la fiecare actiune. Acum se uita in ochii invatatoarei. Are nevoie sa vada ca exista si in ochii altor oameni, are nevoie de validare, vrea sa fie observat ca ESTE ACOLO si ca face un efort. Tot in aceasta etapa intra si complexele de inferioritate sau superioritate. Nu trebuie incurajate, copiii vor invata ca doar critica/lauda exista pe lume;
– In aceasta perioada nu sunt bune concursurile. Motivul este cel de mai sus, iar exceptia o constituie cele sportive si de grup. Nu se aplica celor 2-3% care sunt foarte dotati intr-un anume domeniu. De asemenea, ele pot fi facute in scoala, dar fara topuri, fara comparatie, fara sentinte. Noi ii trimitem la concursuri pentru a ne calma anxietatea, pentru a ne convinge ca i-am impins pe drumul cel bun. Psihologii afirma ca in aceasta perioada copiii trebuie sa invete integrarea ideii de esec si succes ca parte a vietii;
– prin clasa a V-a sau a VI-a se vede pentru ce e pregatit un copil. In creier incepe procesul de pruning, adica disparitia a tot ce nu a fost folosit pana acum. Pana acum s-a format reteaua de gandire si urmeaza etapa in care se pierde tot ce e considerat inutil. Uite cum am inteles de ce copilul propriu nu mai stie unele lucruri pe care eu le consideram fixate in mintea lui :);
– in perioada adolescenței se dezvolta fidelitatea. In timp ce noi ducem in spate grija viitorului copilului, adolescentul este preocupat de relațiile din grupul lui, de pozitia, de rolul pe care il are printre colegi si prieteni;
– tot acum, orice forma de control este percepută ca un atac emoțional. Incepe desprinderea de familie si lupta pentru independență. Asa cum am mai spus, primii adversari in cautarea independentei sunt…PARINTII. Este perioada in care ii plac conflictele. Din ele se dezvolta si creste, motiv pentru care este indicat sa nu avem anxietate fata de conflict;
– copiii vin pe lume cu propriul sistem de ghidaj interior. Ei au primit informatia necesara autoprotectiei si stiu ca ce ii invatam nu este valabil pentru ei. Provocarile lor vor fi altele, „intelepciunea” noastra nu este de actualitate. In cariera vor schimba 7 profesii, dintre care 5 nici nu exista acum. Oare ce sa ii invatam noi despre viitor? Noi, care ne straduim sa tinem pasul cu prezentul…
Totusi, pot face si parintii ceva?
Pai, da!
Sa ne rezolvam propriile probleme, sa invatam sa ascultam, sa ne cunoastem copiii, sa ne intereseze pasiunile lor, sa le oferim atentie, incredere, timp, sa CAUTAM VALOAREA DIN EI si sa ii sprijinim FIX acolo.
Cu alte cuvinte, sa fim parinti prezenti si sa compensam ceea ce nu face scoala.
Sa ii invatam sa traiasca cu bucuria, dar si cu durerea, ambele facand parte din viata.
Copiii NU sunt responsabili de starea noastra de bine. Nici un om nu este responsabil de starea noastra de bine.
Daca izbutim sa fim bine cu noi insine, daca ne aliniem la interiorul si la sinele nostru, ii invatam ceva minunat, ceva ce noua tare ne-a lipsit.
Revenind la impresia lasata de Oana Moraru
Revenim la impresia lasata de Oana si la faptul ca te simti coplesit. Aceasta stare vine din multitudinea de sentimente pe care le traiesti. De la vinovatie, la epifanie, la simpatie pentru copii, la mila fata de parinti, la revolta fata de sistemul depasit de scoala, la nostalgia fata de propriile clipe de adolescenta, la speranta si eliberare de griji.
Cel putin cat esti in acea sala si o asculti pe Oana, ai sentimentul eliberator ca natura stie ce face si ca grijile tale chiar sunt putin ridicole.
Te simti si vinovat pentru tot ce ai gresit, dar te umpli si de speranta ca viitorul copilului tau va fi in regula.
„Asa e, are dreptate” iti trece continuu prin cap. Chiar m-am intrebat cum de am avut indoieli. De ce mi-a fost frica pentru copilul meu?
De ce nu am inteles mai devreme, mai mult, mai bine? Si cum de toti cei multi din sistemul de invatamant nu stiu si nu aplica ceea ce este atat de evident?
Acuma… sunt constienta ca EA le face pe toate clare. Realitatea este uneori foarte complicata, dar ea ne invata ca nu are rost sa ne opunem naturii si firii umane.
Trebuie sa inspiraaaam adanc si sa fim caaalmi!
Indiferent de fricile noastre, natura are cel mai important cuvant. La fel a fost si la noi, doar ca valul uitarii s-a asezat peste memorie.
Si noi am fost rebeli, si noi am fost in controverse si am luptat cu ai nostri. Atat cat permitea vremea aceea, e adevarat.
In toata aceasta complexa ecuatie de educatie a copiilor, Oana Moraru este de partea acestora. Nu ca noi, parintii, nu am fi. Doar ca mai facem greseli. Nu ca profesorii sunt toti de acuzat. Doar ca multi sunt absenti si indiferenti.
Oana semnaleaza toate acestea. De aceea suntem coplesiti.
Pentru ca te simti vinovat. Vinovat ca ai uitat, ca nu ai stiut, ca ai gresit. In ciuda tuturor lecturilor, discutiilor si seminariilor, suntem inca dominati de frica.
Am adunat fiecare in suflet multe cazuri rele auzite in timp. Ne raman acolo ca semnale de avertizare. Ne ducem acasa si le povestim cu jumatate de glas, indoiti intre dorinta de a nu ne reaminti si cea de a avertiza asupra pericolului.
Apoi rasuflam usurati. Din spusele Oanei reiese ca totul e-n regula cu copiii nostri. Ba chiar si cu noi. Doar cu frica avem de furca, e musai sa ne-o vindecam.
Dar ne vom descurca, ACESTA ESTE MESAJUL PRINCIPAL.
Proiectand incredere in copiii nostri, ei vor creste in aceasta lumina. Vor primi de la noi iubire si incredere, acestea fiind scanteile starii de bine.
——————————————————————————
Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!
Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.
Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.
-
Toţi am fost copii odată. Gips, gânduri si un CONCURS
Update 24.03.2018: Rezultatele concursului sunt la sfarsitul articolului.
Precizare pentru cei interesaţi de CONCURS: toate informaţiile necesare sunt la sfârşitul articolului, iar în comentariul pe care vă rog să îl lăsaţi, este nevoie să precizaţi dacă doriţi să mergeţi la conferinţă. Voi include în tragerea la sorţi doar comentariile ce menţionează expres intenţia de participare. Multumesc!
„Când crezi că ai găsit toate răspunsurile, vine viaţa şi schimbă toate întrebările” a zis atât de adevărat Bob Marley. Personal, nu am crezut niciodată că aş fi găsit toate răspunsurile, nici nu mă mai văd gândind aşa vreodată. Însă am trecut printr-o perioadă în care am avut o impresie că sunt mai „înţeleaptă” decât eram…
Cât eşti copil te-ai tot juca, când eşti adolescent ai tot iubi, iar când eşti părinte te-ai tot îngrijora. Bineînţeles că rolul primordial al părintelui este acela de IUBITOR ŞEF al iubibilei odrasle, dar nu ştiu cum se face că în mintea noastră, a părinţilor de azi, iubirea este prea împletită cu îngrijorarea.
Deunăzi eram la coada uşii unui ortoped. La Grigore Alexandrescu, aşa că era plin de copii. Unii cu cadru, alţii cu mâini sau picioare în gips, alţii cu ceva nedetectabil ochiului meu. Rămăsesem perplexă, cu ochii lipiţi de gipsul unei fetiţe blonde şi firave. Nu puteam să înţeleg cum o fi rezistat, draga de ea, cu mâna în poziţia aceea. Avea jumătate de torace în gips şi mâna dreaptă îndoită în sus. Adică braţul era ridicat la 90 de grade faţă de corp, iar antebratul îndoit tot la 90 de grade faţă de braţ. Dar în sus. Sper că înţelegeţi ce încerc să descriu, eu nu pot să îmi imaginez cum a reuşit săraca fetiţă să menţină zi-noapte acea poziţie cumplit de nefirească. Mi s-a spus că aşa s-ar pune gipsul în cazul fracturii de claviculă. 11,38 243 cuvinte
Cu mintea de părinte(posesor al multor răspunsuri, dar nu al tuturor 🙂 ) îmi spun că băiatul va învăţa ceva din păţania asta. Adică eu aşa sper.
Nu mi-am exprimat cu voce tare gândurile, am rămas doar cu speranţa.
Pocinogul se întâmplase în a doua zi de Paşte. Să fi fost în jur de 6 seara când a intrat în casă. Nu am apucat să îmi exprim mirarea că s-a întors prea repede de afară, că mi-a şi spus el că a călcat strâmb.
Mi-am înghiţit toate vorbele dojenitoare şi l-am chemat pe taică-său. După efectuarea unor manevre, acesta decretează că ar fi o entorsă. Da sunt foarte „zgomotoase” şi e musai să îi facem „o poză”.
Zis şi făcut a doua zi dimineaţă. Poza a arătat că ligamentele sunt cam varză şi medicul a decis să îl imobilizeze 10 zile. Plus Clexane, un anticoagulant pe care nu ne-am asumat riscul să nu i-l dăm, are greutate şi înălţime de adult. Şi trombozele sunt în floare…., din păcate.
De o săptămână stă acasă. În primele zile a sărit pe celălalt picior, apoi a început să il folosească şi pe cel afectat, călcând doar pe degete. Injecţiile şi le face singur, seara, la fix aceeaşi oră. Eu sunt pe lângă el, responsabil şef cu dezinfectarea.
Sunt sigură că ceva tot a învătat, măcar să işi facă injecţii subcutanat. Mândră-i mami de băiat. A fost tare simpatic în prima seară, stând el cu seringă în mână şi ezitând. Faţa îi exprima tensiunea interioară, mâna dreaptă stătea suspendată în aer. S-a îmbărbătat singur gândindu-se cum li se tăiau soldaţilor picioarele…”Şi mie mi-e frică de un AC?”
Îi pare rău că a pierdut bucuria plimbărilor în zilele deosebit de frumoase ale săptămânii trecute, mi-a spus că se gândeşte la oamenii care sunt nevoiţi să stea în cărucioare şi a desenat şi pictat dublu faţa de cât reuşea în mod obişnuit. Am fotografiat o singură lucrare din perioada asta, este cea din fortografia reprezentativă.
Sau ar fi fost drăguţ să vă arăt ce roz cu verde este gipsul lui 🙂
Acuma noi!!! Am fost puţin mândră şi de noi pentru că în ciuda vârstei şi a disponibilităţiii peste medie a capacităţii de îngrijorare :), am reuşit să ne înghiţim vorbe de genul „‘vezi, ţi-am spus de o mie de ori să nu mai fii aşa de repezit” sau „într-o zi o sa-ţi rupi şi gâtul!”
Am reuşit pentru că mi-am amintit că toţi am trecut prin de-astea, că nu îmi plăceau nicicum reproşurile acelor momente, că nu vroiam să le aud pentru că mă simţeam suficient de vinovată.
Am mai reuşit şi pentru că după conferinţa Oanei Moraru de anul trecut, mi-a rămas foooarte clar în minte că nu avem cum să le băgăm, cu ghiotura în cap, toată cunoaşterea noastră. Că ei trebuie să îşi acumuleze cunoaşterea lor, în ritmul lor, prin experienţele lor. Am scris impresiiile de la conferinta în acest articol: daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi.
Şi am scris despre această întâmplare pentru că mereu mai avem de învăţat şi pentru că la fiecare mai este loc.
Mihnea mi-a spus că faţă de alţi părinţi noi suntem ok. Mi-a picat bine, mi-ar pica şi mai bine să nu fie acea comparaţie acolo. Să fim ok pentru că suntem ok. Nu prin comparaţie cu alţii. Deci mai e loc de imbunătăţire, mereu este aşa.
Sunt bucuroasă şi onorată să fiu partener media al evenimentului din 5 mai, dedicat de Oana Moraru frumoşilor şi liberilor adolescenţi. Adică, cu ei şi despre ei, pentru noi, părinţii şi profesorii lor.
Evenimentul este intitulat „Adolescența și anii pregătitori (9-18)” şi se va desfăşura la Crystal Ballroom-sala Roma, sâmbătă, 5 mai între orele 10-14,30. Mai multe detalii găsiţi pe pagina de Facebook a evenimentului, adică aici.
Oana este o bucurie de om. Vă garantez că îi veţi sorbi cuvintele. Profesor cu mulţi ani de experienţa, fin psiholog, educator cu multă profunzime, omul care spune lucrurilor pe nume şi care semnalează problemele sistemului de învăţământ. Face foarte multe pentru a schimba mentalităţi, pentru a educa părinţii şi profesorii, pentru a arăta ce ar trebui să fie şcoala secolului XXI. Este omul de la care avem multe de învăţat despre psihologia copilului de azi, despre cum ni-i inţelegem şi cum putem să fim sufleteşte aproape de ei.
Sunt foarte mari diferenţele dintre generaţii. Copiii aceştia trăiesc într-o lume cu un dinamism fără precedent. Societatea aceasta se mişcă mai repede decât puterea noastră de adaptare şi nu de puţine ori, noi suntem cei ce învăţăm de la copii.
De la ei şi de la specialişti. Eu, una, abia aştept să merg la conferinţă Oanei Moraru, 5 ore trec ca gândul şi ca vântul.
Am marea bucurie să pot oferi cititorilor două bilete gratuite. Tot ce trebuie să faceţi este să îmi scrieţi un comentariu la acest articol, în care să menţionaţi expres intenţia de participare la conferinţă pentru a şti pe care îl introduc în tragerea la sorţi. Mulţumesc! M-aş bucura şi de un share pe Facebook, nu ascund asta 🙂
Comentariile pot fi postate timp de cinci zile de la publicarea articolului, adică până luni 23 aprilie, ora 13,00. Caştigătorii vor fi stabiliţi prin tragere la sorţi şi vor fi anunţati prin update la acest articol, în seara de 23 aprilie.
Rezultatele concursului: Cu scuze de intarziere, am efectuat tragerea la sorti si castigatoarele sunt Diana si Tina. Felicitari si ne auzim pe email la una din urmatoarele adrese:
mihatoza@yahoo.com sau shoppingshop2010@ymail.com. Multumesc.
Ana, sa stii ca tare mult m-as fi bucurat daca as mai fi avut inca un loc disponibil. Sper sa mai am concursuri si sa ne mai intalnim.
——————————————————————————Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!
Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.
Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.
-
Cu si despre energie
Intalnirea cu fetele de la Digital Parents Talks este o sursa de energie. La finalul ei, Ana a spus ca e tare bucuroasa ca aceste evenimente ne ajuta nu doar sa fim bloggeri mai buni, ci si OAMENI mai buni. Ca unul dintre cei carora se adreseaza acest eveniment, tin neaparat sa intaresc si sa confirm acest lucru.
Era cam frig afara, peste capitala venise ninsoarea de final de iarna, iar eu fac cam o ora si jumatate pana la frumosul conac ce a gazduit evenimentul. Dar a meritat, a trecut destul timp si eu tot am sufletul plin de bucurie si inspiratie.
Tema intalnirii noastre a fost „Public Speaking” si a avut doua invitate minunate.
Ioana
Am ajuns cu putina intarziere, astfel ca actrita Ioana Ginghina deja incepuse prezentarea cand am intrat eu. Vorbea deja despre gandurile noastre. „Daca te gandesti ca azi l-ai omori pe seful tau, nu inseamna ca esti un criminal. Criminal ai fi doar daca te-ai duce acasa, ai ascuti cutitul, ai face planuri si ai trece la treaba.”
Va dati seama cum am ciulit urechile. Era vorba despre gandurile noastre, iar Ioana Ginghina a dorit sa evidentieze ca nu suntem tot ceea ce gandim. Gandul foarte plastic, citat mai sus (haha, oare cum ar atata prima parte a frazei scoasa din context?) a exemplificat tare bine afirmatia ei. Nu suntem gandurile noastre, decat daca ne identificam cu ele. Altfel, gandurile sunt extraordinar de multe. Mai tineti minte articolul in care spuneam ca sunt doar vreo 60.000 intr-o zi?
Ideea este ca pe cele negative sa le lasam sa treaca. Sa nu le dezvoltam, sa nu le dam putere asupra noastra. Oare este cineva care nu are niciodata vreun gand negativ? Nu cred.
Dar nu ne identificam cu ele. Nu trebuie sa le dezvoltam. Nu trebuie sa le dam putere asupra noastra. Doar daca le dezvoltăm ne identificăm cu ele. Doar atunci suntem ceea ce gândim.
Un alt exemplu: sa zicem ca mergi la un eveniment sau la un interviu. Cum am fost eu la evenimentul despre care povestesc. Ce obisnuiesti sa gandesti inainte? Ceva de genul? „Arat ca naiba, parul acesta iar nu este vopsit si lumea va vedea varfurile tocite.”
Sau altceva de acelasi fel? Orice poate fi pus in locul parului, o haina, aspectul general sau orice alt detaliu al nostru. Dar nu asta este ceea ce trebuie sa gandim. Lasam gandurile de acest gen sa treaca pe langa noi si ne ducem la eveniment.
Ceea ce este bine sa gandim (chiar daca nu ne iese din prima trebuie sa perseveram) este gandul bun. Revenind la mine si la eveniment, eu am reusit sa merg, in ciuda gandurilor negative care au trecut si prin mintea mea, pentru ca m-am alimentat cu urmatoarele ganduri:
- iesirea din casa imi face foarte bine;
- intalnirea cu fetele este o bucurie;
- pauza de blogging trebuie incheiata;
- mergand acolo invat lucruri utile;
- energia pe care o primesc imi va fi de ajutor;
- ma voi intalni cu oameni care imi sunt dragi si voi cunoaste oameni noi, la fel de placuti.
As putea continua, dar cred ca ati inteles ideea. Ioana mai spunea sa nu judecăm oamenii. De multe ori ne suparam cand cineva ne spune un lucru rau. Dar trebuie sa ne gândim ca acel om ar putea avea o supărare. Si ca ceea ce ne deranjează la alti oameni sunt, in general, lucrurile care ne supăra pe noi?
Nu lasa o vorbă rea sa te supere. Oamenii spun multe, insa numai tu alegi modul in care poti reacționa la faptele si vorbele altora. Si poti alege sa nu te superi, sa nu lasi sa te afecteze.
In plus, toți oamenii din viata noastra sunt o lectie. Bun sau rau, fiecare apare in viata noastra cu un scop, acela de a ne invata ceva.
Apoi am facut exercitii. Ne-am oglindit unul pe celalalt, am stat in fata publicului, am primit si transmis energie intre noi.
Laura
Laura Dragomir a lucrat in televiziune 23 de ani, iar eu o stiu de vreo 13, de cand urmaream cu interes emisiunea „Business travel” de la The Money Chanel. Si ea a fost unul din motivele care m-au ajutat sa ies din casa si din pauza.
Prezentarea Laurei a fost despre curajul de a fi tu insati. Ne-a rugat sa spunem cine suntem noi? Fiecare a inceput cu copiii si cu blogul. Unii stiau tare frumos raspunsul, altii se straduiau sa il gaseasca. Eu eram in categoria a doua 🙂
Ideea acestui exercitiu a fost sa constientizam cine suntem si sa ne folosim de asta. Fiecare trebuie sa stie cine este si sa aiba pregatit un mic discurs despre el insusi. Nu se stie niciodata cand iti va folosi, ideea este sa fie scurt si concis. De aici si denumirea de speech elevator, adica un discurs ce poate fi spus in lift. Sa zicem in timpul in care liftul parcurge 4 etaje.
Acest discurs trebuie sa fie usor de prezentat si de retinut. E bine sa ne pozitionam in mintea oamenilor astfel incat ei sa isi aminteasca de tine atunci cand au nevoie de un serviciu.
Pentru ca aceasta sa se intample e bine sa tinem cont de mai multe aspecte ce ne definesc: discursul nostru, vocea, limbajul nonverbal si interlocutorul (cine este el, ce isi doreste, ce nevoi are).
Laura a mai spus ca toti vindem ceva. Nu prea suntem constienti de asta, dar vindem propriile idei, produse, imagini. Atat in vanzare, cat si in comunicare, cel mai important lucru este emotia.
Impactul asupra mea
Am multe notite, vreau sa revin la ele, nu pot scrie totul intr-un singur articol. Nu vreau sa va plictisesc prea tare, nu de alta.
Glumesc. Ideea este ca nu-i usor sa transmiti emotie si nici sa spui frumos povestile. Ce sa mai zic sa le scrii 🙂
Am fost vreo treizeci de oameni in sala si fiecare percepe ceva, simte ceva si descrie asta in felul lui. Dupa emotie, stare, timp, etc. Daca o imagine face cat o mie de cuvinte, oare cate mii de cuvinte sunt necesare ca sa transmiti ce simte o sala cu atatia oameni?
Cel mai bine este sa simti tu, pe cuvant de pionier…
Ce pot eu sa fac este sa descriu o parte din ce am simtit si inteles Iar pentru mine, in final totul s-a legat si clarificat in minte. E despre energie. Ca sa putem vorbi in public avem nevoie de energie. Ca sa poti transmite ceva ai nevoie de o anumita energie.
Va amintiti cum erau profesorii care nu ne placeau? Cei la orele carora ne picau ochii de somn? Nu ca ei nu ne spuneau nimic, dar nu aveau acel nivel de energie necesar ca sa poata invata ceva pe altii. Cand vii in clasa plictisit si cu un nivel scazut de energie, vorba ta nu reuseste sa transmita nimic. Cam asa si cu vorbitul asta in public. Daca nu reusesti sa ai un nivel inalt de energie, oamenii nu vor putea sa te asculte, cu atat mai putin sa rezoneze cu tine si cu ce vrei sa transmiti.
De unde gasim acea energie este intrebarea. Nu stiu prea bine raspunsul, dar la prima abordare a subiectului, as zice ca din pasiunea pentru tema pe care o expui. Aceasta te ridica la nivelul energetic necesar transmiterii informatiilor.
Tu te ridici pana la acel nivel, apoi publicul incepe sa primeasca energie de la tine si ti-o retrimite inapoi. Ioana a facut cateva exercitii prin care fiecare dintre noi primea energie de la cineva si o dadea mai departe celorlalti. Au ajutat mult sala, toti ne-am incarcat pozitiv.
Apoi Laura ne-a pus sa facem acel exercitiu de introspectie, legat de cine suntem noi, lucru ce iarasi ne-a dat energie.
Fix cu un minut inainte de a iesi a doua oara sa spun cine sunt eu, mi-a venit in minte acest cuvant. Energie, asta am descoperit despre mine. Eu sunt un om caruia ii place energia degajata de schimbari. Si am fost tare bucuroasa cand am realizat. Nu mai imi pare rau de schimbarile pe care le-am facut, nu mai aveam senzatia ca m-am risipit in preocupari.
Asa cum a spus si Laura, pentru mine ENERGIE a fost cuvantul zilei.
Multumesc tuturor celor ce au contribuit la aceasta dimineata minunata, plina de energie: minunatelor invitate, Ioana si Laura, dragilor Ana si Lavinia de la ParentingPR, sponsorilor Secom si Lidl, gazdei noastre si colegilor din sala.
——————————————————————————Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!
Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.
Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.
-
Prag de primavara
„Ce dar sa-ti fac in prag de primavara?
Din nori iti cos o rochie usoara,
Din ghiocei iti fac o cingatoare
La gat iti pun sirag de lacramioare
Te incalt cu pantofiori de toporasi
Sa fii cea mai frumoasa din oras.
Vrei si bratari?
Ba inca si cercei?
Iti fac un set intreg de brebenei.
Si gata!
Nu mai am, stii bine
C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine!Mai vrei si pace, mantuire, sanatate?
Din astea n-am nimic
La Domnu-s toate,
Si-atunci cu dragoste-as ingenunchia,
Rugandu-ma smerit, in dar sa ti le dea!”La multi ani, primavara cu flori, caldura si bucurie in suflet!
P.S. O superba urare de primavara, descoperita anul trecut pe o pagina de Facebook, Organic Joy. Mi-a placut asa de mult ca am zis sa o transmit mai departe. Am tot cautat autorul poeziei, am gasit cateva mentiuni ca ar fi Magda Isanos, dar nu par surse sigure.
——————————————————————————Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!
Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.
Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.
-
O primăvară frumoasă
Pentru ca tot zic să mai trec pe aici şi mereu am alte treburi, cu gândul la voi am reuşit o fotografie.
Mi-era dor să vă mai aud, aşa că am meşterit un cadru cu un mărţişor maaare şi o drăguţă de orhidee, până ieri ascunsă printre frunze.
La mulţi ani, fete frumoase!
Primăvară minunată, fără ghiaţă la mal, flori multe, vesele şi colorate, zâmbete şi raze de soare jucăuş!
Cu drag,
Mihaela
-
Sa va fie cu bucurie
Luna decembrie a fost una deosebit de plina si de aducătoare de satisfactie si implinire sufletului meu, in general zbuciumat. Atat de plina, încât nu mi-am mai gasit energie si timp sa mai scriu ceva pe blog. Dar nici nu mi-am facut probleme din cauza aceasta, mi-am spus ca voi scrie cand voi gasi starea necesara… si gata.
Asa cum va spuneam, preocupările centrale au fost cele medicale si cele organizatorice ale garsonierei. Imi era teama ca voi abandona drumurile pe la medici, insa am rezistat pe baricade mai bine decat ma asteptam.
Aveam doua lipoame, unul exagerat de mare si altul destul de profund. M-am hotarat subit sa le scot, dupa ce ezitasem prea multa vreme. Acesta a fost primul episod, am mai trait inca vreo 4 si mai am 2…Dar nu e foarte important. Ce vroiam sa va spun este ca in spital am cunoscut o doamna remarcabila prin caracterul echilibrat si respectul pe care i-l purta tot personalul spitalului. Am stat la povesti si mare mi-a fost bucuria sa aflu ca este mama unui pictor.
Dupa ce am iesit din spital, am intrat vrand-nevrand intr-o perioada de odihna. De la ragaz am trecut la bucatareala si am facut cea mai mare cantitate de salata de boeuf din toata cariera mea de gospodina. A fost pentru 3 case si simt nevoia sa multumesc ajutorului meu de nadejde, numitul Mihai, adica dragul meu sot.
Avem un brad absolut superb. La noi in casa, de la baieti dorire, nu exista decat brazi mari. Daca bradul nu e pana in tavan, lor li se pare ca nu au brad. Plecasem cu Mihnea la cumparaturi, ca tati era putin pe drumuri spre nord de Moldova. Ca sa evit aglomeratia, imi facusem lista cu ce poate fi cumparat din timp si rugasem baiatul sa vina cu mine. Cum ajungem noi in Piata Obor si da Mihnea cu ochii de careul imens dedicat brazilor de la RomSilva, nu am mai avut scapare. S-au pornit argumentele pe capul meu, cum ca e musai sa luam bradul atunci si mai venim o data dupa merinde.
Era asa de viteaz, ca declara sus si tare ca il va cara singur, ca e cel mai frumos si cel mai falnic si, mai ales, cel mai potrivit moment de luat brazi. Nu chiar era asa cu momentul, dar ce era sa mai zic…
De Craciun am lasat frumusete de brad sa stea singurel, ca noi ne-am adunat toti la mama. Acolo sunt cele mai bune bucate (exceptand salata facuta de fata, subsemnata), e cel mai bun loc de petrecut Craciunul si de adunat familionul. Am avut si regula noua: nimeni nu face nimanui vreo observatie. Nu se implementeaza ea chiar usor, dar tot ne-am inghitit niste comentarii, ceea ce nu poate fi decat de bine. Cam asa aratam la masa, mergea ceva mai mult spatiu… Am incercat sa dau de o poza in care sa zambim cu totii, dar nu-i usor. Ca in poze, zambitul e cam cu randul si fotografiatul la fel.
Aici lipseste nepotul meu, dar am o poza haioasa cu mami lui, cea mai zurli surioara.
De Revelion am petrecut altfel, chiar am vrut oleaca de plapumioara. Nu prea ne-a iesit-decat de la ora 2 incolo, pana atunci am fost la un vernisaj, am mancat ceva pe repede inainte si am iesit la dat artificii si alte bubuitoare NE-NU-MA-RA-TE. De salata boeuf tot nu ne-am saturat, dar cu tot cu ajutoare… eu prea curand nu mai fac 🙂
Cele mai frumoase poze au iesit cele de la expozitia la care am fost invitati de fiul doamnei despre care scriam mai sus, asa ca de acolo va trimitem un „La multi ani!”
La multi ani, la multi bani, la multa sanatate, fericire, bucurie, liniste si pace sufleteasca si orice altceva v-ar mai dori sufletul!
Ultima este de pe drum, nu puteam rata ceva luminite bucurestene 🙂
Trebuie sa recunosc ca ajun de Revelion la Caminul Artei nu am mai facut vreodata, insa tare mi-a placut si mult mi-ar mai placea.
Am ajuns si la prima zi din anul 2018 si nu imi iau la revedere de la voi, fara cea mai frumoasa urare de An Nou. Mi-a trimis-o o draga prietena si o dau si eu mai departe:
„Să vă fie anul-an,suplu ca pe râuri unda,să nu fie bolovanpeste suflete secunda,nori să fie doar de ploaiepeste câmpuri jos, la vale,niciodată să-ntretaieraza fragedă de soare:fie aerul curatplin de păsări liniștite,niciodată sfâșiatde lungi fumuri stalactite;”Nichita Stanescu-Urare(Clopotele Norilor)
——————————————————————————Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!
Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.
Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.